Sau cum o frântură de interes e ridicată la rang de pasiune de către noi, părinții (exagerați)
Am în casă un dulap plin cu relicve ale unor pasiuni de-ale fiului meu. Mai adăugăm câteodată un obiect acolo și nici nu vreau să-mi amintesc cum de am ajuns să le avem pe toate. Sunt mărturiile tăcute ale unui talent sezonier. Dar cum se face că nu mai au loc în dulap?!
M-am liniștit să aflu că nu suntem singura familie care are un astfel de loc în casă. Un loc unde stau cuminți un costum de taekwondo (și lista printată cu numerele de la 1 la 10 în coreeană), câteva căști de înot și tricouri branduite cu siglele diverselor cluburi de înot pe unde ne-am perindat. Oftează în uitare, lângă ele, un flaut. Și o trotinetă de trick-uri mai scumpă decât cea mai scumpă geantă pe care am avut-o. Ever. A, în colț sunt două costume de baschet și mingea grasă, cu suprafață grunjoasă ca să nu alunece în mână. Dar am dat destul din casă. Stop joc.
De unde vin?
Obiectele astea au venit pe rând, pe măsură ce copilul nostru descoperea diferite sporturi sau posibile pasiuni. Nu e vina lui. El doar spunea că ar vrea să joace baschet sau să cânte la ceva. Într-un delir total, și eu și taică-său ne porneam ca furtuna să cumpărăm, să găsim profesori, să cultivăm un talent sau un hobby, fără să ne gândim o clipă (primele dăți) că s-ar putea să reacționăm exagerat. Practic, nu am așteptat mai deloc să vedem dacă dorința de a încerca o activitate va fi una de durată pentru copil, pur și simplu ne repezeam să îi oferim tot sprijinul înainte măcar să vedem dacă are sens să ne dăm peste cap. Ca și cum dacă eu aș spune că mi-e poftă de ceva dulce aș primi a doua zi un laborator de cofetărie cadou.
Cum se simte?
Dacă aș primi acel laborator de cofetărie, m-aș lua cu mâinile de cap. Îmi plac dulciurile, numai că aș prefera o ciocolată din când în când și nu un lanț național de cofetării. M-aș simți, în consecință, presată. Și probabil reacția ar fi să fug cât mă țin picioarele și să trec pe sărățele. Cred că asta se întâmplă și cu copiii. Oricât ar fi de mici, pricep că toate achizițiile pe care le facem pentru ei, toate cursurile la care îi înscriem presupun așteptări pe care ei trebuie, sau ar fi frumos să le îndeplinească. Și ori de câte ori îți dai seama, așa mic cum ești, că de fapt n-ai chef să faci taewondo o viață sau să joci baschet- ci vrei să înoți- se va transforma într-o renunțare.
Încercările sunt încercări
Asta presupune, atunci, să nu mai cultivăm pasiunile copiilor ca să nu punem presiune asupra lor? Nu. Departe de mine ideea. Însă irosim timp, bani – și curajul copilului de a alege de-adevăratelea! – în momentul în care, în loc să stăm pe margine și să le dăm timp să ia singuri o decizie în privința unui hobby – ne punem în mișcare toate energiile ca să le cultivăm. Ne-am mai relaxat între timp și am început să-i dăm timp să renunțe, dacă asta ar fi decizia lui – la ceva ce i se pare că îi place. A vrut chitară. Acum doi ani. Tentația să fugim să cumpărăm o chitară a fost imensă. Doar că am pus frînă și am întrebat în stînga și-n dreapta când e ideal să înceapă, când e un copil capabil să treacă peste durerea pe care ți-o provoacă o bășică la deget de la apăsatul coardelor. Am așteptat doi ani. Și-mi amintesc limpede, din propria copilărie, că atunci când chiar îți place ceva, vei avea și răbdare să aștepți să se poată, și putere să treci peste momentele grele. Iar când nu simți că le datorezi alor tăi să reușești, ci pur și simplu vrei tu, pentru tine, vei face tot posibilul să ajungi unde ți-ai propus. Pentru că e o diferență extrem de importantă între a avea o pasiune, cu adevărat, și a simți că ai tăi s-au dat peste cap să-ți facă pe plac, iar acum ar cam fi timpul să te dai și tu peste cap… pentru ei. Pasiunile și talentul sunt două lucruri pe care chiar nu le datorezi nimănui, sunt doar o parte din cine ești și din cine ai vrea să fii.
