Ce este obiectul de siguranță al copilului? Și ce importanță are el în viața celui mic aflăm mai jos.
„Vântul acesta o sa-mi ia colţişorul mare”, afirmă el uşor îngrijorat, strângând păturica pluşată la piept.
Obiectul de siguranță – ce înseamnă el
Când auzeam, înainte să am un copil, adulţi povestind de obiectele de siguranță din copilărie – jucării de pluş, păturele sau mai eu ştiu ce – puneam eticheta ignoranţei: „lipsă de afecţiune”. Eu nu-mi aminteam să fi avut ceva de genul ăsta şi cred că mă simţeam foarte stabilă emoţional şi uşor superioară când afirmam asta. Când soţul meu îmi povestea că adormea doar cu nasul într-un colţişor de la „pleduleţul lui cu chităruşă”, mă gândeam cu oarecare compasiune la copilăria lui. Şi uite cum, fără să fie privat de tandreţe, de pe la şapte-opt luni copilul nostru îi moşteneşte „plăcerea”. Maternitatea mi-a oferit iarăşi o lecţie, pulverizându-mi ideile preconcepute. Petru, băieţelul meu de cinci ani, are un obiect de siguranță preferat. S-a ataşat de el în mod neprevăzut şi nu poate să adoarmă fără el, indiferent de loc şi anotimp: o păturică din fleece, cu un colţişor mai gros, pe care îl caută până dă de el şi-l ţine strâns în mânuţă la culcare. „Pătu-pita” (primul cuvânt lung pe care l-a învăţat) şi „cococ”, devenite în timp „păturica” şi ”cosiciorul mare”, îi însoţesc visele oriunde s-ar afla. Interesant este că n-a cerut păturica şi la gradiniţă, preferând să-şi facă somnul de prânz fără ea. Acasă deseori coboară dimineaţa din pat cu păturica. Îi e greu să se despartă de ea şi câteodată o mai poartă în braţe chiar şi după micul-dejun. Nu ne lasă să o spălăm. Facem eforturi să o uscăm rapid atunci când în sfârşit acceptă (de obicei după ce călătorim cu ea şi capătă mirosuri străine). Nu am nicio idee cât îl va ţine afecţiunea asta pentru păturică. Cert este ca nu am de gând să intervin în vreun fel în această „relaţie”.
Despre importanța obiectului de siguranță în viața copilului vorbește, în cartea sa Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor și copiilor, Sarah Ockwell Smith.
De ce este bun obiectul de siguranță în comunicarea cu părinţii
Când am scris prima dată despre acest subiect pe blogul meu, mai multe mame mi-au spus că şi copiii lor au câte un obiect de siguranță preferat. Amintindu-mi de ursuleţul lui Robbie, băieţelul Simonei din Canada (un puşti apropiat de vârsta lui Petru, adică trecut de cinci ani), m-am gândit să o întreb dacă mai există această jucărie: „Da, mai există Ziggy, la fel de iubit, din ce în ce mai jerpelit, dar e o prezenţă constantă lângă Robbie, zi şi noapte. Acum însoţit de prietenul lui cel mai bun, Bailey, care e de-o vârstă cu fiica-mea şi e la fel de iubit şi jerpelit. Cred că nu există poză cu copiii mei în care să nu apară şi Ziggy şi Bailey. (La Emi, fetiţa mea, nu ştiu cât de mult a fost dragoste pentru ursuleţul ăla, mi s-a părut ca la început l-a imitat pe fratele ei, dar acum nu doarme, nu manâncă şi nu pleacă nici ea niciunde fără ursuleţul Bailey). Eu îi folosesc pe post de cârjă în comunicarea cu copiii. Îmi sunt de mare ajutor. Amândoi se exprimă cu ajutorul ursuleţilor, prin intermediul lor aflu care le sunt sentimentele. Uneori, când am baftă maximă, îmi văd reacţiile faţă de copii oglindite în comportamentul şi vorbele lor către ursuleţi, aşa că îmi dau seama clar dacă am facut bine sau rău. E foarte bine din punct de vedere pedagogic, am întotdeauna două barometre (îmblănite) ale psihicului copiilor.”
Obiectul de siguranță – ce spun specialiștii
Cum nimic din comportamentul copiilor nu este întâmplător (sau nu trebuie minimizat), aceste obiecte de siguranță preferate au fost îndelung studiate. Ele au relevat teorii care stau la baza unor concepte psihoterapeutice ce ţin de mediu şi obiect în relaţia cu individul. „Obiectul tranziţional”, aşa cum a fost denumit acest obiect de siguranță de către pediatrul şi psihanalistul englez Donald Winnicott (1896-1971), indiferent dacă ia forma unei jucării de pluş, a unei pături sau a unei simple bucăţi de pânză, are pe lângă rolul de a asigura confort copilului, şi pe cel de substitut protector al figurii principale de ataşament. Cu alte cuvinte, obiectul de siguranță înlocuieşte legătura dintre mamă şi copil atunci când ea nu este prezentă. Acest obiect poate ţine companie copilului dacă rămâne singur. Îi veghează somnul, îi calmează anxietăţile, îi devine confesor şi furnizor de alinare.
Etapă în dezvoltarea copilului
Donald Winnicott a introdus aceste concepte, al obiectului tranziţional şi cel al experienţei tranziţionale, referindu-se la o anumită secvenţă de dezvoltare a copilului. Prin „tranziţie” Winnicott înţelege o fază intermediară de dezvoltare a relaţiei dintre realitatea psihică şi cea exterioară. În acest spaţiu tranziţional putem regăsi şi obiectul tranziţional. Când bebeluşul începe să separe „eul” de „non eu” şi evoluează de la dependenţă totală la independenţă relativă, foloseşte un obiect tranziţional. Nou-născutul se percepe pe el însuşi şi pe mamă ca pe un întreg. În această fază, mama îi „aduce lumea” fără nici un fel de mediere. Asta îi oferă un moment de iluzie. Mai târziu copilul realizează că mama este separată de el. Fapt pe care-l resimte ca şi cum ar fi pierdut ceva. Copilul realizează că depinde de alţii, că nu este independent, fapt care-i provoacă o perioadă dificilă cu multe frustrări şi anxietăţi. Este imposibil ca mama să fie mereu acolo să-i „aducă lumea” bebeluşului, o conştientizare puternică, dureroasă, dar în cele din urmă cu un impact constructiv asupra lui. Imaginând obiectul dorinţelor sale, copilul va găsi confort. Un obiect tranziţional poate fi utilizat în acest proces, şi poate deveni prima posesie „non-eu” ce aparţine într-adevăr copilului: o păturică, un ursuleţ de pluş, o bucată de material sau chiar un anumit cântecel poate îndeplini acest rol. Acest obiect reprezintă toate componentele maternităţii şi relevă faptul că însuşi copilul devine creatorul dorinţelor sale, ajutându-l să realizeze o legătură fantazată cu mama atunci când ea, gradual, se separă. Obiectul tranziţional este important când copilul merge la culcare ca o apărare împotriva anxietăţii, el mediază contactul cu cei din jur şi contribuie la potenţarea surselor secundare de securitate, la dezvoltarea raporturilor cu lumea reală şi la conştientizarea delimitării sale de aceasta.