Ce fac dacă vrea o jucărie scumpă? Mulți dintre noi părinții se confruntă adesea cu această dilemă, nu-i așa? Doar că, în viziunea mea, adevărata întrebare este „cum să facem diferența între o dorință și o nevoie?” De teamă că piciul nostru va suferi, intrăm pe pilot automat și executam comanda. Îi îndeplinim imediat dorință și ne liniștăm că așa el ne va iubi forever. Oare e așa?
Scenariul brăduțului plin de cadouri și jucării
Tati… vreau și eu un excavator ca al lui Nico! Vreau să ridic nisipul kinetic pe care mi l-ai cumpărat, am auzit de la fiul meu în decembrie. Și ce credeți că am făcut? De Crăciun, dorința puștiului a fost îndeplinită. Dar nu a fost simplu. A trebuit să străbat jumătate de București. Să sun la nu știu câte firme pentru că dorința era una cât se poate de concretă, iar cadoul aproape inaccesbil. Nu era doar un exacavator, ci acel excavator.
Citește și: Vrei să ai un copil inteligent emoţional?
Dar, mânat de emoția pe care o provoca scenariul brăduțului plin de cadouri am zis că merită efortul.
A meritat. Doar 40 de secunde. Efrem a fost atât de entuziasmat de cadoul primit, încât nu știa cum să se exprime. Era parcă hipnotizat și extrem de agitat. Nu știa ce să faca cu el și, pentru că era și obosit, a devenit atât de nervos, încât tot scenariul demn de marile filme de la Hollywood s-a risipit. Mi-a înghețat zâmbetul pe buze. Efrem s-a dus la culcare și și-a pus excavatorul drept plapumă.
Excavatorul era pentru el o povară și pentru noi o jucărie scumpă
Ne-am culcat cu speranța că oboseala era de vină. Dimineața scenariul băiețelui suprasolicitat a revenit. Efrem nu voia nimic altceva. Nici mâncare, nici bita lui faină, nici să iasă afară. Nimic. Dorința lui, absolut naivă, o dată concretizată, părea că a pus stăpânire pe el. Se juca vesel, dar încordat. Nu era bucuros pentru ca era tensionat că va trebui să o împartă cu prietenii lui și nu voia. Părea să fie o povară mai degrabă pentru el. Iar eu am contribuit cu brio la această senzație.
Am ieșit cu greu din casă. Bineînțeles, doar cu excavatorul după noi. L-am băgat într-o pungă mare ca să nu fie cumva văzut de prietenii cu care avea să se întâlnească. Ce mai? I-am făcut un dar pe cinste. Întâlnirea cu Nico și Tom era acum încărcată de o mare anxietate. Ne și vedeam cum va trebui să acceptăm că nu vrea să-și impartă jucăriile și incercam să ne amitim teoriile de parenting care să ne ajute să ieșim din încurcătură.
Minunea de Crăciun
Pe drum însă s-a produs o minune. Am numit-o minunea de Crăciun. Pe drum era abandonată o jucărie numită bob cu sfoară. Este o minge ovală pe care o trimiți de la unul la altul doar tragînd de mânerele de la capătul sforii. Pentru că jucăria era ruptă, am stat câteva minute să o facem. Până în oraș ne-am jucat în stație, în tramvai, în autobuz, pe stradă cu acest simplu și banal joc. A fost atât de fericit, încât a uitat de mașinuța lui de lux. Râsul ăla fain și din tot sufletul a luat locul zâmbetului speriat și încordat. Efrem râdea cu gura până la urechi și noi odată cu el. Să vedeți cum zbura mingea aceea prin tramvaiul gol! Lângă noi erau nișe bătrâni uitați de vreme care zâmbeau frumos și își aduceau aminte poate de bucuria copilăriei. Am realizat din nou că bucuria stă în lucrurile simple dacă acestea te conectează cu copilul tau. Nu trebuie să le dăm luna de pe cer. Să alegem să le oferim atenția noastră. Să ne conectăm cu ei. Asta cred că voia Efrem și asta l-a relaxat foarte tare. În plus, cred că atunci când îi indeplinești o dorință atât de pretențioasă, îi răpești încrederea ca va putea el singur să-și îndeplinească propriile dorinte.
Lacrimile, furia și tristețea fac parte din viață
Soția mea Maria a avut dreptate. Există o diferență între dorințe și nevoi. Și noi suntem lângă ei să le îndeplinim nevoile și să-I sprijinim să-și atingă dorințele. Știu că ste un proces dureros. Asta înseamnă să fim alături de ei când sunt dezamgiți sau frustrați și să-I ascultăm și să ne abținem să facem noi pentru ei. Copilul va învăța că în viață există și astfel de situații, dar le va putea trece când nevoile lui sunt satisfăcute. Totul este ca noi să acceptăm durerea. Și să o trăim cu el până la capăt. De multe ori, fugim să îndeplinim dorința copilului doar pentru că asta ne ajută să amânăm contactul cu lacrimile copilului și cu frica noastră că nu vom putea suporta furtuna emoțională. Mai bine recunoaștem că ne e frică de durere și că încercăm pe cât putem să o evităm, iar asta ne epuizează.
În concluzie, pentru a răspunde la întrebarea din titlul articolului, atunci când copilul îți cere o jucărie prea scumpă, nu te da peste cap să i-o cumperi. Dăruiește-i alte lucruri „scumpe”: timp, atenție, acceptare. Iar dacă el e necăjit, amintește-ți că este mai eficient să asculți copilul cinci minute decât să te strădui o viață întreagă să-l ferești de durere. Și lacrimile, și furia, și trisțea fac parte din viață. Dacă nu mă credeți, vă invit să vedeți filmul de animație Inside Out. 🙂
Curaj!
