Căsătoria este o povară. Nu mai vreau să stau în durere!

Marius Constantinescu
cuplu

Căsătoria este o povară. Tu ţi-ai văzut vreodată părinţii ca fiind soţ şi soţie, nu doar mamă şi tată? Daca te gândeşti la ei, ţi-i poţi imagina cum se sărută, cum îşi spun micile lor secrete, cum se îmbrăţişează, cum se joacă unul cu celălalt? Dacă nu, înseamnă că presupui despre ce o să vorbesc în continuare. Despre partea invizibilă a părinţilor noştri. Eu unul am văzut foarte rar iubirea dintre ei. Singurele momente în care relaţionau ca soţ şi soţie erau cele de conflict în care noi ne simţeam vinovaţi. Ce nebunie!

Când este căsătoria o povară

Pentru că este o nebunie să ascunzi dragostea. Şi este o nebunie să te căsătoreşti dacă nu ai trăit-o înainte. Dacă nu-i ştii suspinul. Şi nu vreau să devin poetic sau romantic plictisitor. Suspinul de care vă vorbesc este mai mult decât un oftat, e un dor lăuntric. Este viaţa care caută să unească şi să vindece ceea ce noi (părinţii sau bunicii) au rănit în ea. Iar dorul nu este dorinţă.

Dorinţa este o lipsă şi caută să fie satisfăcută imediat. Dorul este o stare de iubire neîncetată. Nu poate fi stins pentru că nu se poate consuma. Este o energie profundă a vieţii care tânjeşte după unitate. Şi unde putem deveni unul? În iubire. Pentru că aici suntem vulnerabili.

Aici acceptăm că suntem părţi dintr-un singur trup care a fost de când se ştie el pe pământ: fugărit, biciut, rănit. Suntem nebuni atunci când ne unim fără să ne iubim şi totuşi o facem. Cum de ne aruncăm cu atâta lejeritate într-o relaţie şi devenim creatori de prunci fără să fi văzut măcar iubirea?

Căsătoria este o povară. M-am căsătorit fără să ştiu ce înseamnă a iubi

Recunosc că şi eu am început la fel. M-am căsătorit fără să ştiu ce înseamnă a iubi. A fost o nebunie. Şi a devenit o nebunie a lumii în care trăim. De ce? Pentru că unirea înseamnă vindecarea rănilor.

Iar vindecarea înseamnă să treci prin durere cu demnitate. Iar asta a devenit nebunia noastră. Fuga de durere. Este ceea ce mi-au ascuns părinţii mei atâta vreme. O durere neverbalizată dar atât de prezentă în corpurile lor istovite de greutatea vieţii.

Dacă acceptau măcar o clipă că sunt vulnerabili, poate aveam şi eu o portiţă spre ei ca să-mi pot spune durerea. Dorul meu de viaţă s-a transformat în dorinţa de a înţelege ce se întâmplă în spatele scenei.

Căsătoria este o povară. Iubirea dintre soţi nu e o emoţie, este o energie a vieţii

Am avut o scurtă discuţie cu un coleg de la radio. Are 26 de ani, e singur şi crede că a te căsători este o nebunie. A fost surprins să aflu că eu am 36 de ani, sunt căsătorit (asta ştia) şi că sunt de acord.

Cum? Tu, care scrii despre parenting şi ai doi copii acasa? Da, i-am spus. Eu am suferit în relaţie. Şi m-am întrebat de foarte multe ori care e sensul. Când te doare şi vrei să fugi de acolo, totul pare absurd. La fel de absurd mi s-a părut şi că părinţii mei au rămas impreună până am înţeles ce înseamnă căsătoria. 

Da, frate, îmi spune el. Nici eu nu-i pot percepe pe ai mei ca Soţ şi Soţie. Iar tata să-mi fie prieten…îhh. E inadmisibil. Eu, când nu imi mai place tipa, plec, frate. Ce rost are? Credinţa lui este că viaţa este o plăcere şi că atunci când dai de dracu, fugi. Dracu fiind aici greul. Iluzia lui, pe care am avut-o şi eu multă vreme, era ca greul este celălalt. Eşti Tu, nu EU.

Cu alte cuvinte, când simt durere, tu eşti responsabil pentru asta şi fug. Este o lipsă de responsablitate foarte vicleană care pe mine m-a costat ani de terapie. În relaţie, când te doare este pentru că rana ta nu este vindecată. Da nu înţelegi asta, te vei epuiza aruncând vina pe cel din faţa ta sau destramând relaţii. Însă, dacă îţi privești rana şi accepti că e a ta, atunci celalalt din faţa ta devine izvor de apă vindecătoare. E uluitor câtă forţă poate avea această repoziţionare faţă de durere.

Din durere, eu am învăţat ceva preţios

Am înţeles că a iubi nu e o emoţie. Este o putere. Iar această putere nu e emoţională, e energia vieţii. Si nu sunt mistic. Sunt doar un om care a acceptat să meargă alături de familie prin durere. Este o experienţă fabuloasă. De fiecare dată la capătul durerii, viaţa mi-a arătat noi şi noi sensuri. Este inepuizabilă. Este ca o fântână care nu se termină niciodată.

Şi aşa am descoperit că vindecarea este un proces care nu se încheie niciodată, pentru că vindecarea înseamnă tocmai această devenire continuă spre a deveni parte dintr-un întreg pe care nu-l vom putea niciodată realiza, cel puţin aici pe pământ. De aici şi dorul. Şi de aici şi bucuria de a fi împreună, dar şi tristeţea profundă a dorului după celălalt.

Este o tristeţe înălţătoare, un tânguit al sufletului nostru după a fi una. Şi să nu negam asta. Să nu o punem după perdea de frică că o să-i răpim copilului bucuria de a exista, dacă își vede părinţii trişti unul după celălalt. Nu. Dimpotrivă. O să-i arătam că iubirea nu este o nebunie, este viaţa însăşi, care curge. Şi noi, cu toţii suntem în acelaşi râu. Cu ei cu tot. Să nu le ascundem copiiilor asta. Pentru că iubirea nu e doar un zâmbet, e un dor neincetat. Şi când ţi-e dor, plângi câteodată.

Ce este însă cred extrem de important pentru ca viaţă să nu fie doar o scenografie a durerii fără bucurie. Să privească ambii spre bucurie. Să accepte împreună durerea. Dacă trece doar unul şi celălalt rămâne captiv invinurii şi plăcerii, atunci lupta e pierdută. Curaj!

Si dacă pierdeți lupta, mai ales dacă sunteți și părinți, vă recomandăm ”Când părinții se despart”. Cartea poate fi cumpărată de AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa