Prin ochii copiilor, oamenii mari mai au de învățat
La început, tot ce mi-am dorit de la bebelușul meu a fost să fie sănătos. După ce am bifat sanătatea, am început să-mi doresc altceva: să crească! Să crească și să vorbească.
Să vorbească și să-mi spună ce vrea, nu să stau eu să identific și să interpretez toate felurile de plâns.
Mi se părea că va dura o veșnicie…
Veșnicia a trecut repede
Copilul meu vorbește mai mult decât pot eu urmări. Copilul meu adoarme cu un cuvânt pe buze. Cele mai complexe conversații le avem înainte de somn. Povestea de la ora de culcare a devenit istorie, noi dezbatem tot felul de probleme și sunt pusă, de foarte multe, în situații care mă depășesc.
– Mami, în seala asta o să dau timpul înapoi!
– Uau, Mario, și cum ai de gând să faci asta? Nimeni n-a mai reușit până acum să întoarcă timpul, să știi.
– Simplu, mami, o să ne plefacem că acum e dimineață. Uite, eu mă tlezesc, mă îmblac. Cred că o să întolc timpul până în iuchend, deci nu mă duc la glădiniță. Vezi? Mă îmblac și mă apuc să constluiesc o navă din lego. Vezi, mami? Dacă vlei să întolci timpul, poți să faci asta. Tlebuie doal să te concentlezi!
Am întors timpul și am așteptat vreo oră să vină noaptea…
E drept, eu nici nu mă gândisem la asta. Oamenii mari văd întoarcerea în timp ca pe ceva care le dă șansa să-și retrăiască toată viața și să evite greșelile. Numai copiii se gândesc să facă exact ce le place, chiar și pentru o oră.
Magia nu e pentru toată lumea
Într-un timp, copilul meu dezvoltase o adevărată relație cu magia.
– Nu-ți melge laptopul? Fac eu o magie! Ia vezi acum!
– Nu merge nici acum, Mario.
– Ei, mami, tlebuie să mai ai lăbdale, tu clezi că magia apale așa lepede?
După ce am reparat laptopul:
– Ti-am zis, mami, că tlebuie să ai lăbdale și magia vine!
Nu-i poți să spulberi visele unui copil spunându-i că magia a făcut-o, de fapt, un domn de la service.
În perioada în care toată lumea număra zilele fără soare, Mario s-a gândit, într-o seară, că ne-ar putea salva printr-o magie.
– Am făcut o magie ca să apară soalele, mami.
– Ce tare! Și unde e? Nu văd.
– Băi, mami, ai văzut tu soale noaptea? Ai și tu lăbdale!
De-aia n-au oamenii mari acces la magie – pentru că nu au răbdare.
Important de știut este că magia te poate feri și de boli. Sau…
– Am feblă male, așa e?
– Ai, da.
– Aș putea să fac o magie și să plece febla male.
– Hai, te rog, fă o magie să-ți plece febra!
– Nu plea am cum, mami, febla asta o am de la altă magie pe cale am făcut-o ca să nu mă duc la glădiniță. Nu se poate două magii. Dal e o feblă bună, stai linicită, e o feblă magică.
Logica de copil mă reduce la tăcere
Alte discuții, mai nou, vizează unele cuvinte ”greșite” din limba română. Spre exemplu, ”pușcărie”.
– Mami, înțelege! Nu se zice ”pușcălie”, se zice ”cușcălie”.
– Cuuum?
– Cușcălie, mami, cușcălie.
– Nu, Mario, se zice ”pușcărie”.
– Mami, dar nu e cu puști, e cu cuști.
Moment în care nu prea mai ai argumente logice. Îi spui tu povestea pușcăriei, dar n-o înghite prea bine.
Mai avem discuții și pe tema noului verb ”a hapciui”.
– Îmi vine să hapciuez…
– Să strănuți.
– Nu, să hapciuez.
– Da, strănuți și faci hapciu. HAP-CIU, așa!
– Adică să hapciuez, mami.
– Mario, nu există cuvântul ăsta.
– Ciu, de-aia l-am inventat!
N-are sens să-i mai explici că nu există, pentru că tocmai l-a făcut el să existe.
Altă problemă vizează omleta. Aici aș putea să spun că gena este de vină. Eu toată copilăria am fost convinsă că omleta se numește ouletă. Greu am priceput, de fapt nici n-am priceput, dar greu am admis că toată treaba aia galbenă din ouă se numește omletă și nu altfel, cum mi se părea mie logic. Ei bine, problema asta o are și copilul meu:
– De ce îi zicem omletă? E din ou, nu din om!
Certuri serioase avem din cauza lui ”ară”. Nu, nu este verbul ”a ara”, după cum ați fi tentați să credeți, ci verbul ”a avea”. În loc de ”să aibă”, copilul meu zice ”să ară”.
– Nu e corect așa.
– Mami, nu există ”aibă”. Se zice „ale” și ”să ală”.
– Mario, se zice ”Mario are jucării” și ”Mario vrea să aibă jucării”. Așa e corect!
– Mami, mă enelvezi. Tu ai zis că se zice ”Malio ale jucălii”. Și colect e ”Malio vlea să ală jucălii”. Tu zici ”Malio aibe jucălii”? Nu zici așa, vezi?
Discuția asta a fost ca un joc de fazan la care, după prima rundă, primești un „elefant” și ești închis.
Și, în general, toate discuțiile cu el se termină cu NT…
