Am mai scris despre relația specială care se naște între un copil și animalul cu care crește. Este prietenie în cel mai pur și intens sens al cuvântului. Dragoste, grijă și joacă. Dar acum am ajuns în momentul în care știu cum se simte când acesl animal drag moare.
Cățelușa noastră s-a dus. Un animal blând, înțelept și extraordinar de… parte din familie. Era parte din clanul nostru de dinainte de nașterea lui Tudor. Ea l-a făcut să râdă pentru prima dată în hohotele acelea gâlgâite, de bebeluș. Când l-a găsit pe canapea cu piciorușele goale și l-a lins pe talpă. Au copilărit împreună o vreme, apoi, pe măsură ce copilul creștea, ea îmbătrânea.
O perioadă tristă
Anii și o boală renală o făceau tot mai retrasă și mai absentă. Într-o bună zi, copilul a întrebat cât va mai trăi. I-am spus, cu sinceritate, că nu știu. Nu am făcut promisiuni deșarte și imposibil de respectat. Acum îmi dau seama că, probabil, îl pregăteam, încet, pentru prima sa despărțire importantă și definitivă. Moartea reprezintă lucruri diferite pentru copii, în funcție de vârstă, de personalitate, de puterea de a cuprinde cu mintea ceva atât de definitiv și de iremediabil. Când s-a întâmplat, a fost greu pentru toată lumea. Dar copilul și-a trăit durerea cel mai sănătos. Cu negare, furie, tristețe adâncă, acceptare și din nou negare. Moartea unei ființe iubite îl face pe copil să vadă pentru prima dată cât de mare e sufletul propriu, cât de multe sentimente poate cuprinde și naște. O durere care te doare ea însăși, și teama în fața propriei neputințe de a te vindeca repede.
Când va trece?
”Când o să-mi treacă?!”, m-a întrebat copilul meu, referindu-se la durerea din sufletul lui. Și ce să răspunzi? Știi în cât timp trece o răceală sau durerea unui cot julit. Dar nu ai habar în cât timp trece durerea sufletească. Se estompează, da. Acum, la aproape o lună de la moartea câinelui nostru, doare mai puțin. Dar încă doare. Un refren de cântec, o jucărie găsită pe sub canapea aduce toată avalanșa de simțiri înapoi. Încă nu ne putem aminti de ea doar cu drag, e mai puternic dorul. Oricât de mult mi-aș dori să existe un plasture care să vindece rănile sufletești mai repede, se pare că acestea trec singure, cer timp și răbdare. Însă știu sigur că nevoia cea mai mare a unui copil față în față cu o durere este să fie ascultat cu adevărat, să fie ținut în brațe oricât are nevoie și să fie iubit cu tot cu durerea sa.
Nevoia de spațiu
Am plâns împreună cu el pentru că mi-a venit. Nu m-am ascuns pentru că nu ar fi fost natural să par indiferentă la pierderea câinelui. Însă la un moment dat am pus o limită în fața suferinței pe care copilul o hrănea cu fiecare ocazie. A trebuit să îi explic că avem nevoie de propriul nostru spațiu pentru că și noi, cei mari, am iubit-o. Nevoia noastră ne-a făcut umani și mai simplu de imitat pentru copilul care nu știa de unde să apuce și cum să gestioneze atâtea emoții negative la un loc. A vrut să știe de ce tatăl său nu plânge mai mult, de ce eu plâng mai subțire, de ce ni se umflă ochii a doua zi. Ca un fel de radiografie a durerii de care are nevoie ca să-și priceapă propriile simptome. Evident, moartea unui câine pe care îl cunoaște încă de când s-a născut s-a transformat într-o spaimă că ne-ar putea pierde pe noi. Și nici aici nu ai cum să faci promisiuni ferme. Dar ai cum să vorbești despre viață. Viața vie, cea de acum și de aici. Despre prezent și despre speranță. Aștept să ajungem la momentul când vom putea privi poze cu cățelușa noastră împreună, când vom reuși să spunem povești despre ea. Nu suntem încă acolo, mai e drum de parcurs, însă suntem aici pentru el, fără să uităm să fim aici și pentru noi înșine. Pentru că de durut, doare la toate vârstele. Nu cred că există o rețetă universală de explicat și înfruntat pierderea definitivă a unei ființe. Dragoste, răbdare și naturalețe. Probabil sunt singurele care ajută cu adevărat. Plus puterea vindecătoare a timpului care, în felul său, oblojește sufletele și le face să se liniștească.
Foto: Guliver
