Copilul spune NU. Desigur, este enervant să îl auzim pe cel mic că NU vrea să se îmbrace, că NU vrea să facă baie, că NU vrea să iasă din casă. Vârsta lui NU e legată de ceea ce numim the teribble twos, teribila vârstă de doi ani, dar primul NU poate apărea de îndată ce micuţul începe să vorbească adică în jurul vârstei de un an, un an şi jumătate.
Vlad al meu îmi spunea frecvent în acea perioadă că NU vrea să iasă în parc, deşi puteam să bag mâna în foc că abia aşteaptă să alerge cu alţi copiii. De fapt, refuza din principiu orice propuneri venite din partea noastră, a părinţilor:
-Vino să mănânci, Vlaaaad!
-Nu!
-Hai să ne jucăm cu puzzle-ul ăsta!
-Nu!
Dar dacă aşteptam câteva minute, uneori şi doar 30 de secunde, Vlad iniţia singur activitatea pe care o refuzase cu vehemenţă mai devreme: cerea de mâncarea sau se ducea la uşă să se încalţe ca să plecăm în parc, începea să facă singur puzzle-ul. Am înţeles cu timpul, după ce am depăşit frustrarea şi furia, cât de important era pentru Vlad sa ia el o decizie.
Un lucru care pare pentru noi mărunt, cum ar fi masa, încălţatul, baia, este pentru copil o activitate de mare însemnătate care îi dă celui mic o reală satisfacţie atunci când este controlată de el însuşi.
De fapt, în spatele NU-ului se ascunde un DA
Psihanalista Françoise Dolto (1908-1988), în volumul Când apare copilul. O psihanalistă dă sfaturi părinţilor (Editura Trei, 2007) este categorică în privinţa acestei perioade: „Este o atitudine ce trebuie respectată, în niciun caz contrazisă. Să nu i se răspundă nimic copilului.
El va face singur, mai târziu, ceea ce refuză să facă acum la cererea mamei.” Vârsta lui NU este considerată de celebra psihanalistă de copii „o perioadă foarte pozitivă dacă mama reuşeşte să o înţeleagă”. Părintele poate ghici DA-ul din spatele fiecărui NU şi îl poate astfel reformula, pentru sine, în aşa fel încât să nu ia refuzul copilului ca pe un afront personal:
- „Nu vreau să mânânc” poate însemna „da, vreau să mănânc când mi-e foame, nu acum, doar pentru că îmi spui tu”.
- „Nu vreau să dorm” poate însemna „vreau să mă mai joc”.
- „Nu vreau să ies în parc” se poate traduce cu „vreau să ies, dar mai am nevoie de cinci minute să mă pregătesc, e atât de palpitant în parc că am emoţii, zău!”
De ce este bine pentru copilul meu să poată spune NU?
Efectele pe termen lung ale permisiunii de a spune NU sunt foarte valoroase. De cele mai multe ori, părinţii, obosiţi, suprasolicitaţi, vor doar ca micuţul să îşi termine mâncarea şi să meargă la culcare.
Refuzul copilului nu este luat în seama şi el este practic obligat să mănânce, să se îmbrace, să doarmă, să meagă la grădiniţă şi câte şi mai câte, să devină, pe scurt, un copil „cuminte”. Acest copil va învăţa că nu are voie să spună NU, că nu are voie să refuze nimic din ceea ce adulţii îi oferă sau hotărăsc pentru el.
Pe termen lung, efectele unei astfel de educaţii pot fi dezastruoase. La vârsta pubertăţii şi adolescenţei, copilului încep să i se propună lucruri cu cât mai interzise cu atât mai tentante: droguri, alcool, sex ocazional, jocuri de noroc. Un copil căruia i s-a interzis să spună NU în copilăria mică, va găsi cu dificultate calea de a spune NU la vârsta pubertăţii şi adolescenţei. Iar atunci, NU-ul pierdut în copilărie va fi mult mai greu de găsit, iar problemele părinţilor mult mai mari.
Copilul spune NU. O vârstă dificilă
Vârsta lui NU este cu siguranţă dificilă, atât pentru părinţi cât şi pentru copii. Ce-ar fi dacă am încerca să ne bucurăm de fiecare dată când auzim un NU din partea copilului, ca şi cum am auzi un DA? Pentru că, recapitulând, fiecare NU pe care copilul ni-l zice nouă este un DA pe care şi-l zice lui însuşi.
Odată acceptate, NU-urile copilului s-ar putea rări şi concentra iar el va şti că este înţeles, iubit şi acceptat ca un om în toată putearea cuvântului, un om care tocmai a învăţat să spună NU.
Îți recomandăm să citești și cărțile Laurei Markham. O poți comanda AICI.