Cele mai bune lucruri din copilărie sunt gratis
Mă revolt când văd în jurul meu oameni care uită să fie părinți pentru că sunt prea ocupați să fie săraci.
E trist să ajungi să-i refuzi copilului tău copilăria pentru că n-ai bani de film la mall!
În blocul copilăriei mele, trăia o mamă singură. Locuia la ultimul etaj, într-un apartament amărât de două camere. I se scorojeau pereții în fiecare iarnă şi copilul ei, un băiețel de-o vârstă cu mine, era cel mai tare la fotbal.
Biscuiți, apă şi poveşti
Nu c-am fi fost noi, restul, bogați ca nababii, dar era evident că femeia aceea bea ceaiul fără zahăr din alte motive decât de dietă. N-avea nici măcar televizor. De tatăl copilului nu ştiam nimic, nu apăruse niciodată în peisaj, nici măcar nu ştiu dacă mai trăia sau nu. Cert e că în casa ei era mereu plin de copii.
Urcam la 4 să ne umplem buzunarele cu poveşti. Pentru că mămica era în stare să ne pună câte un pahar cu apă chioară, să ne dea un biscuite şi să ne țină cu ochii mari, aşa, înşirați pe covorul ei ros de timp doar povestindu-ne câte-n lună şi-n stele.
Fără să ne dăm seama, făcea cu noi ce fac azi copiii la cursurii de dezvoltare personală pentru care plătim bani grei. Ne vorbea despre bogății: ce citim, ce ştim, ce talente avem. Ne ducea în călătorii peste mări şi țări, cred că multe inventate de ea. Toate astea, în zilele ploioase ori friguroase, după ce venea de la fabrica de mobilă unde lucra. Uneori şi în tură de noapte. Când puştiul dormea singur. Şi să ne înțelegem, nu aveam mai mult de 8, 9 ani.
De ce învățam
Noi, copiii obişnuiți, învățam din varii motive: de frica părinților, a învățătoarei, a notelor. La câte o materie, mai învățam şi din plăcere. Puştiul de care vă povestesc învăța cu poftă autentică. Visa deja un viitor în care el devenea inginer şi urma să se mute cu mama lui vizavi de blocuri, la casă. Pentru el, învățatul era o unealtă de a ieşi din sărăcie. Pentru noi, o corvoadă care ne ținea de la joacă.
Nu ştiu dacă şi-a împlinit sau nu visul, sper că da. Era isteț şi talentat la fotbal. Maică-sa venea după-masă şi se oprea acolo, pe pajiştea unde jucau băieții fotbal. Noi stăteam pe pături şi ne jucam cu păpuşi. Se aşeza şi ea lângă noi, fetele. Era frântă de oboseală.
N-avea ruj pe buze, dar avea un zâmbet atât de cald şi o disponibilitate incredibilă să pieptene păpuşile cu păr de plastic încâlcit în timp ce se uita spre fi-su cum dădea gol după gol în poarta improvizată din bara de bătut covoare. Nu zicea nimic, doar strângea pumnii de bucurie.
Copilăria nu-i pe bani
Pe atunci, poate că a avea bani era diferența între un ceai cu zahăr şi unul fără. Acum diferențele sunt mai mari. Copiii noştri vor mai multe decât vroiam noi. Însă efortul colosal al acelei femei de a nu pune emfază pe cele rele şi de a aduce lumina poveştilor şi a imaginației în bezna comunistă, sărăcăcioasă, e un exemplu din care avem toți de învățat.
De asta mi se pare o mişelie să-ți ignori copilul, prea ocupat să te gândeşti la ce n-ai, în loc să-i dai bucuria bogățiilor pentru care nu se fac credite decât la banca imaginației şi a iubirii. Să-l scoți în parc, la joacă, dacă n-ai bani de nu ştiu ce sport sofisticat. Să înveți engleza cot la cot cu el, când n-ai cum să-l înscrii la cursuri cu profesori de engleză.
Să-i faci un tort fenomenal de casă de ziua lui, să i-o serbezi ca pe vremuri, cu prietenii, în sufragerie, dacă nu-ți permiți nu ştiu ce lasere sau spa-uri pentru fetițe. Pentru că sărăcia nu e un motiv întemeiat să laşi să treacă viața sau copilăria pe lângă tine, prea prins în propriile fobii şi frustrări şi neputințe.
Până la urmă, cu ce e mai bogat un puşti care nu poate da cu piciorul decât în cea mai scumpă minge de fotbal din piele decât unul care se va bucura să se joace cu orice găseşte la îndemână sau inventează? Viața-i mai mult despre improvizație decât despre etichete, mai mult despre adaptare decât despre resemnare – abilități care îl fac pe orice copil din lume bogat.
