Copiii au nevoie de toată atenția și implicarea noastră în comunicarea cu ei. Dacă facem cel mai mic efort pentru a asculta ce au de zis, vom descoperi lucruri incredibil de minunate și vom primi înapoi același respect pe care l-am oferit și noi la rândul nostru.
Recunoașteți acele scene din filme în care o mamă umblă despletită prin casă încercând să plece la serviciu și doi, trei copilași, de vârste diferite se țin după ea spunându-i fiecare doleanțele lui și făcându-i imposibilă pregătirea și plecarea în tihnă spre locul de muncă? Apar adesea în comedii la care zâmbeam neîncrezătoare spunându-mi ”Da, clișee americane”. Ei bine, cumva am ajuns să le trăiesc pe propria piele.
Zilnic există câteva momente aglomerate la noi în casă, orele dimineții când ne pregătim cu toții să mergem fiecare la ”serviciul” lui, orele de seară când ne pregătim să ne așezăm la masă sau când cei mici se pregătesc de baie și apoi de culcare, momente care sunt condimentate cu tot felul de rugăminți și insistențe din partea ambilor copii.
De exemplu, când știu că suntem deja în întârziere și mai avem maxim 10 minute disponibile pentru a ieși pe ușă și a ne îndrepta către grădiniță, iar copiii și eu suntem încă în pijamale, încerc să mă grăbesc să-i îmbrac și în același timp să mă pieptăn și să-mi arunc o bluză pe mine. Brusc încep să aud parcă din toate colțurile casei, de parcă aș avea șase copii, nu doi: ”Mami, cu ce mergem la grădiniță?, Mami, azi e ziua în care mergem la teatru?, Mami, am mai învățat ceva la engleză, vrei să-ți arăt?”
Pe acest fundal, copilul cel mic care nu vorbește foarte inteligibil, căci e mic, încearcă să pună și el câteva întrebări sau să-mi arate ceva. Trebuie să fac mari eforturi și să mă concentrez ca să înțeleg ce spune și în același timp să-i răspund și celui mare. Vă imaginați că uneori îmi pierd răbdarea și îi rog să facă liniște pentru câteva minute urmând să reluăm, pe rând, dacă se poate, temele de conversație când vom fi în mașină. Se uită amândoi cu ochi întrebători la mine, după care își continuă șirul nesfârșit de întrebări solicitându-mi toată atenția. Sunt momente când simt că îmi cedează nervii, când simt că aș vrea să închid ușa imediat în urma mea lăsându-i să vorbească amândoi până obosesc. Apoi îmi revin, mă simt prost, îmi e rușine de gândurile ce tocmai mi-au trecut prin minte și încerc să fac față provocărilor nesfârșite.
A ști să asculți este o parte importantă din comunicare
Întotdeauna m-am întrebat cum îi pot face pe copii să mă asculte. Să urmărească ce vreau să le transmit, să înțeleagă ce am avut de spus și să pună apoi în aplicare. Specialiștii susțin că puterea exemplului este cea mai bună. Mi-a luat ceva timp să înțeleg, dar de ceva timp am început să aplic asta. M-am trezit într-o bună zi și mi-am spus că pot face un experiment: le voi acorda toată atenția de care au nevoie și voi asculta tot ceea ce au de spus. Nu e deloc ușor, căci amândoi par să spună ceva extrem de important în același timp și practic nu prea am cum să-i urmăresc pe amândoi, însă, văzând că mă ocup și mă pasionează ceea ce au de spus, au început să își aștepte fiecare rândul. Nu mereu, evident, însă de cele mai multe ori, am ajuns în punctul acela minunat în care nu mai trebuie să privez pe nimeni de atenție.
De asemenea, am început să le acord mai multă atenție seara ca să-și mai epuizeze din subiecte și ca dimineața să le pot spune că am mai discutat pe această temă și să le fac un doar scurt rezumat.
Totul se pare că stă în mâinile noastre. Am tot citit tot felul de fraze celebre despre câtă nevoie au copiii de prezența și atenția noastră și am început să le înțeleg pe deplin odată cu decizia mea de a mă implica mai mult în nevoia lor de comunicare. Să nu credeți că înainte nu o făceam! O făceam, dar eram mereu tentată să-l opresc pe cel mare din ceea ce avea de spus pentru a mă concentra pe ceea ce voia cel mic. Tot timpul aveam impresia că cel mic are o nevoie vitală și trebuie să-i acord prioritate.
Ce poți face cu o vorbă bună?
Pentru faptul că m-am străduit să am răbdare și am acordat mai multă atenție comunicării cu cei mici am primit și eu la rândul meu atenție și ascultare. Pentru că am făcut efortul de a nu mai ridica tonul și a nu-i mai repezi pe cei mici, au început să fie și ei mai atenți la ceea ce am eu de spus.
Cu cât sunt mai atentă la ei, cu cât le vorbesc mai calm, le explic, îi rog frumos, le mulțumesc și le cer scuze pentru că i-am întrerupt, cu atât ei au devenit mai cooperanți și mai înțelegători. Am devenit parteneri de discuție, ne ascultăm și ne respectăm reciproc. Nu mereu, dar de cele mai multe ori. Tematicile de discuție sunt în continuare inepuizabile, însă, cu cât sunt gestionate mai cu calm, cu atât ei învață mai multe lucruri, lucruri extrem de importante pentru existența lor aici.
