Arta conversației – Cum să vorbim cu copiii atunci când ni se pare că, de fapt, nu avem despre ce vorbi
Tudor vorbeşte mult. Mult de tot. Şi face descrieri detaliate, sadoveniene, despre tot felul de lucruri. Mă bucur că e vorbăreț şi deschis, în general. Dar sunt momente când îmi vine să plâng de frustrare.
Pentru că vorbeşte tot timpul, iar timpul e scurt. Am de discutat chestii stringente cu taică-său şi nu apucăm. A învățat că nu-i frumos să întrerupi, aşa că stă cu privirea țintă, intimidant, pe adultul care vorbeşte. Inevitabil, te opreşti din ceea ce spuneai şi întrebi: “Ce e, Tudor?” “A, nimic. Mă întrebam cât mai durează propoziția ta.” “De ce???” “Pentru că vreau să zic şi eu ceva şi când aştept aşa, la infinit, uit ce vroiam să spun.” “Spune…” “Ştii băiatul ăla de la patinoar? Cu patine verzi? Când a căzut pe gheață a început să plângă şi am văzut cum i-au curs mucii pe fular. Iaaaac, îți dai seama?”
Frustrări nemotivate și arta conversației
Pentru adulți, să discuți despre ratele la bancă sau despre izolația acoperişului face parte din firesc şi necesar. Nu suntem non-stop împreună, aşa că atunci când ne regăsim, trebuie să bifăm şi asta. În universul copilului, mucii băiețelului sunt la fel de importanți. Sunt un lucru de ținut minte şi suficient de spectaculos ca să merite împărtăşit. Ne convine de minune să ne povestească ce se întâmplă la şcoală – pentru că ne interesează real tabloul de ansamblu. În mintea noastră, traducem o ieşire la tablă reuşită în învățare. Un ghiont în stomac în fenomen de bullying. Suntem dispuşi să ascultăm şi să procesăm informațiile din care putem scoate informații relevante pentru noi. Pentru copil însă, tabloul de la patinoar e crème de la crème. Iar dacă sărim peste micile “bârfe”, tăiem aripile conversației fireşti.
Arta conversației – Despre ce vorbim cu copiii?
În maşină se simte cel mai acut nevoia unor subiecte de conversație care să ne preocupe egal. Şi nu-i deloc uşor. Mai ales la drum lung. Bifăm “fazan”, un pic de tabla înmulțirii, vânăm maşini verzi, transformăm literele din numerele de înmatriculare în altceva şi ne imaginăm scenarii haioase ori scabroase, fiecare după inspirație. 100 de km. Şi pe urmă?! Despre ce poți vorbi cu un puşti al cărui univers se construieşte încă în jurul celor 3, 4 prieteni buni + jocul video preferat + un desen animat. Despre cărți? Ar merge 20 de km (pe autostradă). Şi pe urmă?! Odată ce părăseşti zona jocurilor şi a învățatului pe neobservatelea ce faci? Am găsit câteva categorii de conversație în care nu ne plictisim nici noi, nici el: muzică (de ce ne place sau nu o piesă, cine ce a cântat, cine mai trăieşte). Apoi, relații şi ce se ascunde în spatele unor situații. Colegul X i-a stricat stiloul colegului Y. De ce a făcut treaba asta? Oare nu se înțeleg? Sau Y l-a ignorat pe X, care a încercat să-i capteze atenția? O fi o idee bună să atragi atenția aşa? Cum ar fi fost mai bine? Dar părinții nu ştiu cui de ce nu mai locuiesc împreună? Ce înseamnă divorț? Unde s-a mutat tăticul respectiv? Unde e cartierul ăla? Dar oraşul celălalt? Până la urmă, dinamica vine natural în conversația reală cu un copil. Doar că e presărată cu mai multe întrebări decât ar apărea în conversația cu un adult. Şi de aceea e, poate, mai obositoare. Însă atunci când începi să descoperi lucrurile văzute din perspectiva proaspătă, neiertătoare şi onestă a copilului, jur că merită să răspunzi înainte la un milion de întrebări.
Arta conversației – Ce mai avem de făcut?
La modul real. În jocul ăsta mai complicat, în care jucăriile sunt reale şi strategiile au consecințe dintre cele mai palpabile. E plictisitor, spune Tudor. De acord, spun eu. Şi totuşi, trebuie să ne gândim fiecare ce mai are de făcut în realitate, nu doar în mediul virtual în care totul e alcătuit din cuburi (vezi Minecraft). Ordine în cameră. Mai ai nevoie de cutii pentru jucării mărunte? Hai să vedem când am putea da o fugă la magazin să luăm. Nu azi, că ai antrenament şi eu sunt prinsă până la 5. Poate vineri? Aşa se stabilesc raporturile de egalitate între copii şi adulți. Putem avea drepturi egale atâta timp cât ne asumăm, fiecare după puteri, viața. Şi odată ce ai reuşit să prinzi copilul într-o conversație reală, cu probleme tangibile de rezolvat, te bucuri şi tu, adultul, când le-ai bifat pe toate şi te poți refugia în pățania plină de muci a băiețelului cu patine verzi.
