Când eram mică îi rugam deseori pe ai mei să îmi povestească ce fel de copilărie au avut. Auzeam, pe un ton moralizator, cât de cuminţi şi ascultători fuseseră ei (faţă de cât de obraznici eram noi, desigur), ce bine învăţau la şcoală chiar dacă trebuia să ducă vaca şi oile la păscut, iar caietele lor arătau ca noi până în momentul când se termina ultima filă.
Am rămas cu impresia că ai mei au fost copii model. Or fi fost! Cu toate acestea, poveştile lor nu mi i-au apropiat: îmi dădeau un sentiment de inadecvare. Cum au fi ieşit din doi oameni atât de perfecţi o neascultătoare ca mine?
„Când propriul meu băiat mă va întreba despre cum a fost copilăria mea, eu voi fi autentică”, mi-am propus.
Am atacat subiectul odată cu înscrierea la grădiniţă. Îi povesteam c-am fost şi eu pe-acolo, a fost ok, mi-am făcut prieteni, erau jucării faine, chestii de-astea, menite să îl ajute la adaptare.
I-am adus de la ai mei jucăriile noastre din copilărie. I-am povestit de unde le-am primit, ce frumoase erau Crăciunurile, cum ne jucăm pe pătură în faţă blocului, mai mulţi copii: alegeam şi eu, intenţionat, amintirile frumoase.
Însă, când a început să pună el, din proprie iniţiativă, întrebări, l-a interesat un singur lucru: „Ce pozne mai făceai tu, mama, când erai mică?”
– Păăăi… era să plec de la grădiniţă fără să ştie nimeni. Mă îmbrăcasem pe furiş şi ieşisem cu prietena mea. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar tocmai în ziua aia mama a venit să mă ia mai devreme. A fost un şoc atât pentru ea, cât şi pentru educatoare, să mă găsească în curtea grădiniţei!
– Şi ce-ai mai făcut?
– M-am pierdut în piaţă. M-am suit pe bloc cu frate-meu. M-am rătăcit pe plajă.
Întâmplările astea erau, desigur, cele mai grave care-mi veneau în minte.
El mă punea să le repet, aproape obsesiv, nu mai avea nevoie de altă poveste la culcare.
„Uite ce părinte autentic şi deschis sunt eu!”, mă felicitam cu mândrie în gând.
Totuşi, efectul imediat al poveştilor mele a fost următorul:
– Mami, nu mai vreau să merg niciodată cu trenul! Nici cu avionul! Ştii ceva, eu nici la supermarket nu mai merg! Dacă mă pierd?
Vai de mine, din părintele accesibil mă transformasem în părintele traumatizator!
În fiecare seară mă punea să îi povestesc poznele mele. În fiecare seară mă punea să îi promit că nu o să mai mergem niciodată în locuri aglomerate.
…şi cu planurile mele de-a face din el un globe trotter cum ramâne??
Aşa că am început să facem strategii, scenarii.
-Ce faci dacă te pierzi în supermarket? Te duci la prima casă de marcat şi îi spui casieriţei că te-ai pierdut de părinţi. Uite, o să ai mereu o brăţară pe care să scrie numărul de telefon al lui tati. Dacă nu ai brăţară, îl scriem pe mână cu pixul.
Asta a funcţionat o perioadă.
Dar ce dramă a fost când, în magazin cu bunica, acesteia i-a scăpat un „Îmi vine să leşin de foame”! Copilul meu a intrat în panică. A pus-o imediat să îşi cumpere o prăjitură şi apă plată. Dacă ea leşină, el cum se descurcă singur cu toate bagajele? Departe de casă? Şi cu bunica leşinată pe de-asupra! Cum sună el la 112?
Ce n-am făcut să putem merge din nou la supermarket sau la mare! I-am scris numerele de telefon pe eticheta de la şapcă. Ne-am dat locuri de întâlnire. Am repetat asigurări peste asigurări… până când, în final, teama s-a estompat.
Încă vrea să ştie că am dat-o şi noi în bară. Încă ne pune să-i povestim ce pozne făceam noi.
Dar acum, în lumina întâmplărilor trecute, parcă-aş lua şi eu exemplul părinţilor mei: m-aş mai cenzura. Are el destule idei proprii despre cum să dea de belea!
Pe de altă parte mă gândesc că prin intermediul poveştilor mele, l-am ajutat să îşi recunoască şi gestioneze nişte temeri care erau acolo latente, dar pe care nu le exteriorizase. Poate poveştile mele au avut un rol vindecător.
Cine ştie?
Voi ce pozne făceaţi când eraţi mici?
