De ce nu este bine să vă forțați copiii să dea pupici și îmbrățișări la comandă!

Andreea Popa

Află motivele pentru care nu ar trebui să ne punem copiii să împartă pupici și îmbrățișări la comandă

Credem, poate, că în acest fel îi învățăm bunele maniere. Sau că le întărim sentimentul de familie. Dar adevărul este că, punându-i pe copii să împartă îmbrățișări și pupici în stânga și în dreapta, în ciuda voinței lor, nu facem altceva decât să le transmitem că instinctele lor primare (cele de respingere, în acest caz) nu sunt valide, că propriul lor corp nu le aparține, că nevoia altora de afecțiune este mai importantă decât nevoia lor de autonomie.

“Hai, pupă-l pe bunicu’. Repede, fugi și îmbrățișeaz-o pe mătușica. De ce te zbați ca un sălbatic când te ia nașu’ în brațe? Este nepoliticos!”. Am auzit genul acesta de replici de nenumărate ori. Le-am auzit recent, de când sunt mamă și mai trag cu urechea pe la alți părinți din parc. Dar le-am auzit și când eram copil și trebuia sa pup rude mai apropiate sau mai îndepărtae, rude care pentru mine nu erau altceva decât niște străini. Rude pentru care nu simțeam absolut nimic, pentru că le vedeam atât de rar încât abia îmi aminteam de ele. Dar care trebuiau pupate și îmbrățișate pentru că așa mi se cerea. Pentru că așa era frumos. Așa era politicos.

Pentru că, până să vorbim despre îmbrățișări sau pupici, vorbim despre salut, citește mai multe despre acest subiect aici: Ajutor: copilul meu nu salută!

Crescând, citind, devenind mamă, mi-am dat seama că, într-adevăr, probabil că așa era considerat politicos. Dar mi se pare, totuși, că era atât de greșit! Până la urmă, obligi într-o oarecare măsură un copil, mai mare sau mai mic, să treacă peste pragul până la care se simte confortabil în ceea ce privește contactul fizic cu o altă persoană. Iar acest lucru nu are cum să fie benefic pentru dezvoltarea lui pe termen lung.

Limitele trebuie respectate

Potrivit lui Lucy Emmerson, coordonator al organizației britanice Sex Education Forum, atunci când îi obligăm pe copii să pupe sau să îmbrățișeze pe cineva, în loc să-i învățăm despre manifestarea afecțiunii, le blurăm de fapt limita între ceea ce este acceptabil și ceeea ce e inacceptabil în ceea ce privește contactul fizic, făcându-i astfel să fie mai vulnerabili în fața abuzului sexual, acum sau la vârstă adultă.

“Copiii trebuie să învețe din start, de la cele mai fragede vârste, despre importanța consimțământului și despre faptul că propriul trup le aparține”, explică Lucy Emmerson. Ei și doar ei, indiferent de vârstă, ar trebui să fie cei care trag linia până la care se simt confortabil să aibă contact fizic cu cineva și de unde devine deranjant, spune ea.

Un alt punct de vedere este că, atunci când îi punem pe copii să îmbrățișeze sau să pupe pe cineva, în ciuda voinței lor, vorbim de fapt despre satisfacerea unei dorințe de afecțiune a adultului. Respectiv despre negarea dorinței copilului de a fi lăsat în pace, despre ignorarea instinctelor lui primare, doar de dragul îndeplinirii unor norme sociale. Punându-i pe copii să sărute sau să îmbrățișeze persoane pe care evident nu le agreează, le transmitem faptul că ceea ce simt ei nu contează, că nevoia de afecțiune a unui adult primează în fața dorinței lor de a-și stabili propria zonă de confort.

Copilul-obiect

Acest subiect apare și în cartea controversatului autor John Holt, susţinător al reformelor sistemului şcolar și pionier al teoriei drepturilor tinerilor. Iată ce scrie Holt în cartea Escape from childhood: ”Orice adult care este atât de insensibil la sentimentele unui copil încât l-ar îmbrățișa în ciuda repulsiei acestuia, sau nici măcar nu i-ar observa sentimentele, nu îmbrățișează de fapt un copil real, ci doar ideea de copil, un copil-obiect. Îl îmbrățișează nu neapărat pentru că îi pasă de el, ci pentru că, fiindu-i rudă de sânge, îi este permis să-l îmbrățișeze. Dacă ar încerca să ia în brațe un copil străin de pe stradă care i se opune, ar putea avea probleme, în mod special dacă e bărbat. (….) Trebuie să învățăm să recunoaștem și să respectăm distanța pe care copilul alege să o pună între noi. Nu avem dreptul de a intra în spațiul lui de viață fără permisiune, nu mai mult decât am avea în cel al oricui altcuiva”.

Poate unele dintre voi veți spune că ideea este exagerată, că legăturile de familie sunt importante și trebuie menținute. Așa e, dar nu este și copilul tot un mebru al familiei? Cel mai vulnerabil, chiar?! Nimeni nu spune că ar trebui să-i oprim pe copii să își îmbrățișeze rudele sau prietenii. Însă doar dacă vor și când vor. Și nu, eu zic că nu e același lucru ca atunci când îi obligăm să se spele pe dinți, de exemplu.

Mai multe despre cât de importantă este respectarea limitelor copiilor, aici: Meg Hickling: „Vorbindu-le copiilor despre sex, stabilim o relaţie onestă și de încredere între părinte şi copil”

Dă-ne like și pe Facebook, dacă nu ne-ai dat deja, pentru a fi la curent cu cele mai utile și interesante articole pe care le publicăm!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa