Din ce în ce mai des auzim în jurul nostru despre ADHD. A devenit un fel de sperietoare a tuturor mămicilor. „Agitat”, „indisciplinat”, „neastâmpărat”, „argint viu”, altă dată expresii clasice în a defini un copil care nu stă locului o clipă, au fost înlocuite de ADHD, adesea fără nici o bază ştiinţifică şi băgând groaza în părinţi. Dar oare chiar aşa stau lucrurile? Toţi copiii neastâmpăraţi au o problemă?
Ce este ADHD?
ADHD este prescurtarea denumirii din limba engleză a unei probleme neurologice ce se manifestă încă din copilărie: Attention Deficit Hyperactivity Disorder, adică deficit de atenţie şi hiperactivitate. Medicul specialist este singurul care poate pune în mod corect diagnosticul de ADHD, nu mai devreme însă de vârstă de şase ani, după cel puţin trei luni de observaţii făcute asupra comportamentului copilului şi doar în cazul în care pacientul prezintă cel puţin două dintre caracteristicile acestei tulburări, în mod evident şi prelungit: lipsa concentrării, impulsivitate, hiperactivitate.
Aşadar ADHD se referă la un cumul de caracteristici. Prezenţa unei singure caracteristici, în cazul de faţă a hiperactivităţii, nu conduce obligatoriu la acest diagnostic. În acelaşi timp, unii pacienţi diagnosticaţi cu ADHD nu au deloc manifestări hiperkinetice.
Ce se înţelege în mod corect prin hiperactivitate?
Un copil hiperkinetic manifestă o agitaţie crescută, greu de controlat de către adulţi. Hiperactivitatea se poate observa în permanenţă, nu doar în anumite perioade de oboseală, surescitare sau în timpul crizelor care apar odată cu vârsta (celebrele tantrums). Copilul hiperactiv va avea întotdeauna şi probleme de concentrare, impulsivitate sau atenţie.
Hiperactivitatea nu are legătură cu factorii exteriori, precum consumul de zahăr, jocurile pe calculator sau desenele animate. Ea este provocată de factori neurobiologici: zone ale creierului, responsabile cu atenţia sau autocontrolul fizic, sunt afectate de absenţa unui neurotransmiţător – dopamina sau noradrenalina. Deşi anumite traume din perioada fetală sau imediat postnatală pot genera astfel de dezechilibre (precum consumul de alcool în timpul sarcinii, prematuritate etc), de cele mai multe ori aceasta predispoziţie se transmite genetic, de la unul dintre părinţi.
Hiperactivitate” bună” vs hiperactivitate „rea”
Deşi este un diagnostic „la modă”, hiperactivitatea şi ceea ce se înţelege în termeni medicali prin aceasta nu este tot una cu starea de agitaţie, nelinişte sau neatenţie pasageră cu care uneori se confruntă copiii. Părinţii, bunicii, profesorii trebuie să facă foarte clar şi cu mare sinceritate distincţia între un copil pe care realmente nu îl poţi linişti prin nici o formă şi un copil zburdalnic şi energic, dar ai cărui părinţi sau educatori sunt epuizaţi, obosiţi sau stresaţi din alte motive majore, comportamentul copilului fiind doar o dificultate în plus pentru aceştia şi nu cauza în sine.
Pentru un copil este absolut normal să fie în mişcare permanentă, să aibă un grad de răbdare şi concentrare mai mic decât cel al unui adult, să vrea să exploreze lumea înconjurătoare sau să „nu îşi mai găsească locul” atunci când este ţinut în spaţii mici sau când ieşirile în aer liber sunt rare. Acesta este felul normal al unui copil de a reacţiona.
Dincolo de aceste situaţii absolut fireşti şi sănătoase, dr. Speranţa Farca, în volumul Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori (Editura Trei, 2010), menţionează şi alte două cazuri speciale în care copilul manifesta comportamente hiperactive, dar care, prin prisma cauzelor ce le determina, nu conduc la diagnosticul de ADHD:
- Hiperactivitatea manifestată în situaţii de schimbări majore, care atrag după sine modificări ale mediului şi nivelului de siguranţă al copilului: schimbarea domiciliului, a şcolii, decesul cuiva apropiat etc. Aceasta va trece o dată cu stabilizarea mediului său.
- Hiperactivitatea ca strigăt de ajutor al copilui care nu are parte de relaţii umane adecvate – lipsa atenţiei din partea părinţilor sau lipsa unor prieteni constanţi, înlocuiţi adesea cu aparate electronice (tv, laptop etc). Prin hiperactivitate, copilul se opune depresiei, tristeţii de a nu avea alături părinţii care să îi faciliteze integrarea în lume.
Ce pot face părinţii?
Oricare ar fi cauzele hiperactivităţii copilului, părinţii trebuie să dea dovadă de foarte multă înţelegere şi să încerce întotdeauna depistarea cauzei reale a acestui tip de comportament. Orice bănuială, cât de mică, ar avea părinţii asupra unei posibile diagnosticări cu ADHD, nu trebuie lăsată la voia întâmplării. Doar cu ajutorul unui specialist copilul va fi diagnosticat corect. Trebuie ştiut că acei copii cu ADHD nedepistat la vreme risca de trei ori mai mult decât ceilalţi să se confrunte cu insuccesul şcolar. Iată de ce este foarte important ca diagnosticarea, în cazul în care deficitul există, să se facă cât mai timpuriu. Copilul va beneficia de intervenţii potrivite la timp, ajutându-l să depăşească obstacolele. Dificultăţile de învăţare sau de relaţionare socială pot fi diminuate, sporindu-i astfel încrederea în propria persoană. Însă numai prin intervenţii specifice şi sub îndrumare specializată.
În cazul în care agitaţia copilului nu este asociată ADHD-ului, diagnostic pe care doar medicul specialist îl poate infirma, părinţii, împreună cu un psiholog, trebuie să afle cauza şi nevoia reală a copilului. Stilul de viaţă al părinţilor va trebui să se adapteze pentru a umple lipsurile afective ale copilului. Speranţa Farca, în volumul mai sus amintit, ne sfătuieşte: „Este important că aceste măsuri să vizeze atitudinea părinţilor şi nu să se întoarcă împotriva copilului prin rigori disciplinare, pedepse sau medicaţie. Dacă se insistă cu disciplina, starea copilului se poate accentua, adăugându-se ticuri şi stereotipii. Adecvarea părinţilor la ritmul şi nevoile copilului poate face însă minuni, copilul poate dobândi calmul şi relaxarea unei vieţi obişnuite dacă ea i se oferă.”
Tu ai un copil neastâmpărat? Ţi-a fost teamă că ar avea ADHD?