Există mai multe feluri de abuzuri. Deşi cea mai răspândită formă de abuz asupra copiilor este abuzul fizic, care lasă semne vizibile şi provoacă multă durere, la fel de nociv ca pedeapsa corporală este periculosul abuz psihic sau emoţional, cu sechele serioase asupra sănătăţii mentale şi sufleteşti ale copilului.
Chiar dacă denumirea poate părea pompoasă şi neadecvată pentru marea parte a mamelor şi taţilor, sub umbrela sa se ascund lucruri aparent fireşti pentru unii părinţi, dar de neconceput pentru alţii, şi anume înjurături, insulte, manipulări, ameninţări sau ironizări.
De remarcat este faptul că de cele mai multe ori părinţii care se folosesc de această formă de „punere în banca sa” a copilului nu îşi scot arsenalul din dotare decât între patru pereţi, fiind acolo adulții dominatori, autoritari şi vindicativi. În propria casa ei capătă glas şi nu se mai sfiesc de vreun eventual outsider care ar putea să le critice comportamentul sau aşa zisa metodă educaţională.
Abuzul emoțional erodează încrederea de sine a copilului
„Probezi degeaba toate hainele astea, întârziem şi la restaurant unde ne aşteaptă taică-tu, hai mai repede, oricum nu-ţi stă bine cu nimic”, se aude din cabina de probă alăturată, lângă care m-am nimerit fix eu şi o fustă ce mi s-a părut brusc neinteresantă. După lungimea balerinilor pe care îi zăresc când mă aplec să îmi ridic pantalonii, îmi dau seama că cea mustrată nu are cum să fie mai mare de 11-12 ani, o puştoaică, deci, şi una timidă şi nesigură pe ea, căci nu ripostează verbal în niciun fel la argumentele mamei ei, ba renunţă şi la probat, după viteza cu care pleacă din cabină.
Mi s-a mai întâmplat să aud astfel de categorisiri în timpul gimnaziului, când participam la şedinţele cu părinţii de la şcoală, în calitate de şefă de clasă, şi când vedeam înverşunarea părinţilor la adresa propriilor odrasle, pe care le critica cu sau fără motiv doamna dirigintă. Invariabil, răspunsul părinţilor la acele critici „constructive” era „vă cred, doamna dirigintă, doar îi spun şi eu mereu ăstuia mic al meu că nu e în stare să facă cutare sau cutare lucru” ori „îl ameninţ în fiecare zi că, dacă nu învaţă, îl trimit direct la sapă, la mă-să-mare, sau pe tăpşan, să pască oile, ce, eu cheltui degeaba banii cu el?”
Nici diriginta şi nici părinţii nu-şi dădeau seama cât de nociv putea fi pentru un copil un astfel de refren. Dar oare s-au mai schimbat lucrurile în ziua de azi?
Abuzuri asupra copiilor, în cifre
Din nefericire, în România copiii sunt bătuţi în proporţie de 63%, conform unui amplu studiu realizat de organizaţia Salvaţi Copiii, în pofida faptului că doar 38% dintre părinţi recunosc acest lucru. Nu ştim, însă, care este numărul exact al copiilor abuzaţi emoţional sau psihic de părinţi, deşi un alt studiu exhaustiv ale cărui rezultate au fost făcute publice în 2015 de UNICEF arată că aproximativ 41% dintre copiii români sunt umiliţi şi intimidaţi. La fel de trist este şi procentul extrem de ridicat, 86%, al copiilor care au declarat că sunt certaţi de cadrele didactice în momentul în care greşesc, în timp ce 33% dintre copii au recunoscut că sunt jigniţi şi etichetaţi de aceiaşi educatori, conform aceluiaşi studiu întreprins de Salvaţi Copiii.
Complex şi uneori subestimat de actorii implicaţi, părinte – copil (spun subestimat pentru că adultul nu îi percepe gravitatea, iar copilul poate avea tendinţa de bagatelizare a importanţei acestei conduite subersive, mai ales când aceasta este o obişnuinţă în familia sa), abuzul emoţional îmbracă o serie de forme pe care părinţii le folosesc fie singular, fie în manieră completă, înglobând în comportamentul lor abuziv îndreptat asupra copilului toate tarele ce vin la pachet cu această practică nocivă. Chiar dacă este supus doar unei singure variante de abuz, copilul are toate şansele să fie afectat de scăderea încrederii în sine, lipsa motivaţiei şi a găsirii unor repere, identificarea cu un model şi raportarea la o scară de valori.
Abuzul emoțional: de la ignorare la terorizare
O formă de abuz emoţional foarte răspândită este respingerea. Voluntar sau nu, părinţii îi arată copilului că nu este dorit, iar semnalele prin care aceştia se manifestă pot fi verbale, aşa cum sunt apelativele injurioase („boule”, „prostule”, „tâmpitule”, „nesimţitule”), criticile permanente, insultele legate de aspectul fizic (îi spui copilului că e „urât”, „gras”, „schilod”, „diform”, „împiedicat”), glumele constate de prost gust cu cel mic în prim-plan, ţipetele şi jignirile brutale, sau pot ţine de relaţionarea fizică dintre părinte-copil. Astfel, părintele refuză să-l îmbrăţişeze pe cel mic, să discute cu el şi să-i arate prin gesturi afecţiunea sa, îl exclude de la activităţile casei, îl abandonează fizic şi îl anunţă că nu mai face parte din familie. Tot respingere este şi exprimarea regretului că cel mic nu aparţine sexului opus, tratarea adolescentului ca pe un copil şi refuzul de a-l lăsa pe acesta să ia propriile decizii.
Escaladarea situaţiei survine când părinţii apelează la terorizare, folosind înjurături, ameninţări, ţipete, limbaj şi comportament neprevăzute ca răspuns la comportamentul copilului, alternând urletele cu perioadele de acalmie şi apelând la tertipuri precum ameninţarea cu abandonul, ameninţarea că îi distrug copilului obiectul îndrăgit sau că-i vor face rău animalului preferat.
Dramatice sunt şi forţarea copilului să se uite la acte inumane sau schimbarea regulilor jocului. Abuz emoțional este și atunci când părinții ajung să-i spună celui mic că e adoptat sau că nu aparţine familiei, să-l ridiculizeze în public, să-l ameninţe ca adolescent că va fi dat afară din casă sau să-l ameninţe că le spun colegilor şi prietenilor lucruri intime despre el.
Dacă respingerea şi terorizarea sunt percepute ca forme concrete de abuz emoţional, în care componenta verbală are un rol decisiv, ignorarea îmbracă haine mai subtile şi lasă o graniţă fină între abuzat şi abuzator. Părinţii care apelează la această variantă sunt, la rândul lor, indivizi cărora nu li s-au îndeplinit anumite nevoi afective în copilărie şi care nu ştiu cum să răspundă acestor nevoi venite din partea copiilor lor. Părintele este incapabil de a-şi demonstra ataşamentul faţă de copilul său şi, deşi de multe ori este fizic în preajma celui mic, emoţional este absent.
Ignorare este şi atunci când părintele nu are nicio reacţie faţă de comportamentul spontan social al copilului, nu este prezent la evenimentele din viaţa acestuia, arată o lipsa severă de interes pentru activităţile şi evoluţia şcolară ale celui mic, refuză să discute despre activităţile şi aria de interes ale acestuia, îşi planifică programul fără a-l include şi pe copil, nu-l protejează şi nu-l angrenează în activităţile zilnice.
O mare parte a părinţilor ştiu sigur în ce modalitate strictă trebuie să se desfăşoare viaţa copilului şi îl izolează pe acesta de lumea exterioară, considerând că alegerile pe care le fac cei mari sunt optime. Cel mic nu are voie să-şi facă prieteni şi să desfăşoare mai multe activităţi fireşti vârstei, precum interacţiunea cu alţi copii, este obligat să îşi petreacă cea mai mare parte a timpului extra-şcolar cu studiul îndelungat şi este constrâns să se poarte şi să arate altfel decât ceilalţi copii.
Pedepsele pe care un copil le primeşte în cazul în care nu respectă cerinţele părinţilor variază de la ostracizări interne (te duci în camera ta după ce vii de la şcoală şi nu mai ieşi decât dimineaţă; n-ai voie să mănânci cu noi, mănânci singur, în bucătărie) la ciudate recompensări dacă „se ține pe poziţii” şi nu ia parte la activităţile colegilor sau ale prietenilor.
„Bebelușii și copiii nu au voie să plângă”
Poate suna bizar, dar există şi o latură extremă a abuzului emoţional, care e mult mai aproape de noi decât am crede, deşi o întâlnim preponderent în filme şi în jurnalele de ştiri de la ora 5. Acordarea de atribuţii care depăşesc cu mult capacitatea fizică şi psihică a unui copil (va sună cunoscută imaginea unui copil de 9 ani care cară covoarele până jos, în faţa blocului, le bate şi le urcă singur în casă?), înăbuşirea încă din faşă a oricărei forme de emoţie sau de protest („bebeluşii şi copiii n-au voie să plângă”), enervare când un copil nu reuşeşte să ajungă la un anumit stadiu de dezvoltare specific vârstei, învinovăţirea unui copil pentru comportamentul neadecvat al fraţilor sau pretenţia ca un copil să susţină financiar familia („Eu la 14 ani munceam, tu ce păzeşti?”) sunt manipulare sau activitate forţată fără a te preocupa de nevoia de dezvoltare a copilului, într-un cuvânt exploatare. Aici intră şi alte responsabilităţi domestice complet injuste şi punerea pe umerii copilului a sarcinii de a avea grijă de fraţii mai mici şi chiar de părinţi.
Un vis urât pentru mulţi minori este coruperea, ce constă într-un comportament devastator şi imoral al părinţilor faţă de copiii lor şi care include liber acces la alcool, droguri, ţigări, la acţiuni de teroare asupra animalelor sau la imagini cu caracter sexual neadecvat. De aici şi până la a-i lăsa sau chiar îndemna pe copii să fie părtaşi la acte infracţionale precum furtul, prostituţia, jocurile de noroc sau tâlhăria şi inocularea şi predarea unor noţiuni rasiste şi xenofobe nu mai este decât un pas. Tot corupere este şi când părintele îşi încurajează copilul să fie violent în activităţi sportive, îi furnizează alcool şi stupefiante şi îl recompensează pentru furt şi minciună.
Acești părinți au nevoie de ajutor, pentru a nu transmite următoarelor generații comportamentele nocive. Dar, pentru a primi ajutor, e necesar ca ei să îşi recunoască greşelile şi să dorească să schimbe ceva. Şi oare câţi dintre părinți sunt gata pentru asta?
