„Cum a fost azi la școală?”„Bine.”„S-a întâmplat ceva?” „ Nu.” – Acesta e schimbul de replici din multe familii când copilul se întoarce de la școală. După ce află că „totul e bine”, părintele se întoarce la rutina zilnică, iar copilul își vede de ale lui. Numai că, în următoarele zile, începe să adoarmă greu, îl doare burta înainte să plece la școală, se enervează din orice sau nu mai vrea să meargă la antrenamentul la care înainte abia aștepta să ajungă. Psihologul Sorin Porneală explică ce se modifică în comportamentul copiilor atunci când au probleme pe care nu le comunică părinților și în ce fel pot fi ajutați să povestească ceea ce îi deranjează.
Dacă ai un copil care a început să se poarte diferit în această perioadă de (re)acomodare la școală și suspectezi că se confruntă cu dificultăți, primul lucru la care trebuie să te raportezi pentru a-l înțelege e vârsta. Un elev din clasele primare nu are neapărat capacitatea de a spune „mă simt exclus”, „mi-e teamă” sau „mă afectează ceea ce se întâmplă cu colegii mei”. „La copiii din clasele primare (6-10 ani), suferința se manifestă aproape exclusiv prin corp și prin comportament, nu prin cuvinte, pentru că ei nu au încă maturitatea neurologică pentru introspecție emoțională. La această vârstă, copilul rareori va spune direct «mă simt exclus» sau «mi-e frică», de multe ori nici nu conștientizează asta clar,” explică psihologul.
În perioada gimnaziului, lucrurile se schimbă. „La preadolescenți și adolescenți (11+ ani) tabloul se schimbă, pentru că apar deja capacități cognitive și sociale mult mai complexe, dar și o presiune nouă, legată de imagine, apartenență la grup și identitate. Aici, semnele urmărite ar putea fi retragere socială, autocritică exagerată, somn tulburat sau lipsă de energie. Diferența esențială e că adolescentul poate verbaliza ce simte, dar de cele mai multe ori alege să n-o facă.”
Iată cele 5 semne care ar trebui să-ți dea de gândit:
1. Somnul și apetitul se schimbă fără o explicație clară
Un copil care are probleme cu somnul sau alimentația poate transmite că trece printr-o perioadă dificilă, mai ales dacă schimbarea apare brusc și nu există o explicație evidentă. „Oare minte atunci când spune că este în regulă?”- „E o întrebare pe care o aud tot mai des din partea părinților,și cred că primul lucru pe care trebuie să-l înțelegem e că un copil nu minte atunci când spune «totul e bine». Pur și simplu nu are încă vocabularul emoțional ca să exprime altceva. Așa că, în loc de cuvinte, vorbește prin comportament și aici trebuie să fim atenți”, e de părere psihologul.
Un astfel de semn trebuie privit în context. O noapte proastă sau o perioadă în care copilul mănâncă mai puțin nu spune, singură, povestea unei suferințe. Devine relevantă doar atunci când situația persistă. „Copilul care «e bine» la școală, dar deodată are probleme cu adormitul, se trezește noaptea sau refuză mâncarea (ori mănâncă mult mai mult ca să se liniștească) transmite ceva ce nu poate spune în cuvinte. Corpul vorbește când mintea nu găsește cuvintele potrivite”, completează Sorin Porneală.
2. Revine la comportamente problematice pe care le depășise
Poate părea ciudat ca un copil de 7 sau 8 ani care dormea singur să-și dorească din nou să se mute în patul părinților. Sau să le ceară frecvent ajutorul pentru lucruri pe care știe deja să le facă singur. La fel de neobișnuit e să aibă accese de plâns sau să înceapă să facă din nou pipi în pat ca atunci când era mai mic. Această regresie este temporară și nu trebuie privită ca un eșec al dezvoltării copilului, explică Sorin Porneală. „Un copil care redevine brusc mai «mic» decât vârsta lui semnalează o presiune internă pe care încearcă să o gestioneze regresând la un stadiu unde se simțea mai în siguranță”.
3. Îl doare burta sau capul înainte să plece la școală
„Mi-e rău, nu pot să merg azi la școală”. Îți sună cunoscut? Specialiștii numesc această situație somatizare, durerile neavând o cauză medicală. „Dureri de burtă sau de cap recurente, mai ales dimineața înainte de școală, care dispar în weekend sau vacanțe, sunt unele dintre cele mai frecvente semnale. La copii, mintea și corpul sunt mult mai conectate decât la adulți. Un adult stresat își dă seama și spune «sunt stresat». La cei mici stresul se manifestă prin dureri de burtă sau cap. Practic, corpul lui reacționează exact ca la orice pericol, eliberează niște hormoni de stres care, printre altele, afectează digestia sau pot da dureri de cap. De aceea durerea apare dimineața, înainte de plecarea la școală, și dispare complet în weekend.” Totuși, un simptom fizic persistent nu trebuie pus automat pe seama stresului. Mai întâi, trebuie exclusă o cauză medicală.
4. Devine alt copil acasă sau începe să evite școala și prietenii
Uneori, copilul despre care profesorul spune că este liniștit și cuminte ajunge acasă iritat, agresiv sau frustrat. Alteori, schimbarea se vede în relațiile lui: nu mai vrea să se întâlnească cu prietenii, se izolează sau începe să refuze școala. „Refuzul brusc de a merge la școală, izolarea de prietenii cu care înainte era apropiat sau, dimpotrivă, agresivitate neobișnuită acasă, mai ales dacă apar «din senin» merită atenție.
Se întâmplă frecvent ca un copil să descarce acasă tensiunea acumulată la școală. „La școală, copilul consumă multă energie emoțională în activități cognitive și autocontrol: trebuie să fie atent la ore, să stea locului, să gestioneze conflicte sociale, să pară OK când nu e. Acasă, inconștient copilul lasă garda jos, pentru că acolo, în prezența părinților, se simte în siguranță și poate da frâu liber frustrărilor.” Așa se poate ajunge la situația în care profesorul vede un copil liniștit, iar părintele vede acasă un copil iritat. Cele două observații nu se exclud.
- CITEȘTE ȘI: Este bullying sau doar o ceartă între copii? Semnele care îi ajută pe părinți să facă diferența
5. Stă departe de lucrurile care înainte îi făceau plăcere
Poate că cel mai important semn dintre toate, spune psihologul, este refuzul de a mai face lucrurile care-l făceau fericit cu adevărat, cele care țin de aptitudini, de talent, de vocație. „Când renunță la activități care îi făceau plăcere (sport, desen, joacă cu prietenii) fără o explicație clară, sau când notele scad brusc fără un motiv evident, e un indiciu că energia lui emoțională e concentrată în altă parte, de obicei în a face față unei situații dificile.”
De ce spune „n-am nimic” când ceva îl apasă?
Sunt mai multe motive pentru care răspunsul cel mai des este „nimic”, dar cel mai important dintre ele este reacția pe care crede că o va avea părintele. Pentru unii copii, implicarea directă a familiei în universul școlar poate fi sinonimă cu jena socială: „Copilul știe ce se întâmplă, dar tace pentru că se teme de ce urmează: fie de faptul că părintele ar putea merge la școală, fie că nu va fi crezut sau situația va fi minimizată. Pentru că, din păcate, mulți copii au învățat dintr-o experiență anterioară că a vorbi deschis nu a dus la nimic bun sau situația a devenit stânjenitoare”.
Rușinea poate fi un alt motiv, în special atunci când copilul trece prin bullying. Poate simți că ceea ce i se întâmplă îl face slab, respins sau diferit și poate evita să vorbească tocmai pentru a nu expune această vulnerabilitate. Există și copii care își protejează părinții, observând că aceștia sunt deja copleșiți de grijile cotidiene. „Copiii sunt mult mai perceptivi decât credem la starea emoțională a adulților din jur, simt când un părinte e deja obosit, stresat, ocupat cu alte probleme, și, instinctiv, nu vor să mai adauge o grijă. La adolescenți, acest lucru se combină cu nevoia de autonomie: «vreau să rezolv singur, nu vreau să mă vadă ca pe un copil care are nevoie de ajutor»,” atrage atenția specialistul.
Cum afli ce se întâmplă fără să transformi discuțiile în interogatorii
Dacă părintele începe să pună întrebări una după alta „Ce-ai făcut?”, „Cine ți-a zis?”, „Te-a supărat cineva?”, copilul poate simți că trebuie să dea un raport despre ziua lui. „Comunicarea funcționează cel mai bine atunci când devine un ritual al familiei, nu un eveniment special. De exemplu, seara, la masă, fiecare povestește cum i-a fost ziua, părinți și copii. Astfel, copilul învață că discuțiile despre ce ni s-a întâmplat în timpul zilei sunt un lucru normal, firesc, nu ceva ce se întâmplă doar atunci când e o problemă,” spune psihologul Sorin Porneală.
Contează și felul în care este purtată discuția. Pentru unii copii este mai ușor să vorbească în timp ce fac ceva împreună cu părintele, decât într-o conversație față în față. Discuțiile în mașină, la o plimbare sau în timpul unei activități pot ajuta mai mult decât cele față în față. Fără contact vizual direct, copilul simte mai puțină presiune și se deschide mai mult. De asemenea, modul în care îi pui întrebările contează enorm, e de părerea psihologul: „Întrebările deschise sunt cele care ajută copilul să povestească. În loc de «te-a supărat cineva azi?», putem întreba «care a fost cea mai plictisitoare parte a zilei?».”
Nu-ți face griji nici pentru momentele de tăcere, nu trebuie neapărat „acoperite” cu ceva. Dimpotrivă! Tocmai acele câteva secunde de liniște îi dau copilului timpul de care are nevoie pentru a continua. „Mulți părinți, din grijă, neliniște sau dorința de a ajuta, umplu fiecare pauză a copilului cu o nouă întrebare și astfel intrăm din nou în zona interogatoriului. Poate că n-ar fi rău să lăsăm liniștea să dureze mai mult, pentru că exact atunci copilul își găsește puterea și cuvintele să continue.” Iar dacă schimbările persistă, se adună mai multe semne sau părintele simte că nu reușește să înțeleagă ce se află în spatele lor, poate cere sprijinul unui specialist. „Dincolo de toate semnele și toate sfaturile, rămâne un singur lucru esențial: un copil care se simte văzut și ascultat acasă va găsi, mai devreme sau mai târziu, curajul să spună ce-l apasă,” concluzionează Sorin Porneală.
