Dacă în copilărie este relativ ușor să setezi limite și reguli pentru cel mic, în adolescență lucrurile se complică. E o perioadă intensă de explorare, în care tinerii descoperă mai mult decât până atunci cine sunt cu adevărat, caută să-și afirme identitatea, iar nevoia de autonomie devine din ce în ce mai puternică. A le oferi o libertate fără limite poate fi tentant și te poate face în ochii lor „un părinte cool”. Dar sunt pregătiți pentru ea? O pot gestiona? Tentațiile la această vârstă sunt mari, iar adevărul este că, emoțional și rațional ei nu sunt pregătiți să vadă, să anticipeze și, uneori, nici să gestioneze pericole. Prin urmare, provocarea pentru părinți este aceea de a pune limite acolo unde e cazul, care să fie acceptate și respectate de copii, fără a-i face însă să se simtă „sub papuc”.
Studiile arată că adolescenții care se simt respectați de părinți atunci când în familie se stabilesc reguli tind să le accepte mai ușor, dezvoltă o mai bună stimă de sine și relații familiale mai solide. Totodată, o serie de cercetări publicate în Journal of Adolescent Health subliniază că limitele clare și consistente sunt asociate cu un risc scăzut de comportamente riscante. În acest articol, realizat în colaborare cu psihoterapeuta Silvia Ciubotaru, coordonatoare In a Relationship – un proiect de psihoeducație pentru prevenția abuzurilor relaționale- vei descoperi cum să găsești o cale eficientă de comunicare cu adolescentul chiar și atunci când se închide în sine, își ferește privirea și evită să stea în preajma ta.
E important de știut că a ghida un adolescent nu înseamnă să renunți la reguli, ci să fii dispus să-l cunoști din nou, cu tot ceea ce se schimbă în el când ajunge în această etapă a vieții. În loc să încerci să controlezi fiecare pas, fii disponibil și curios în ceea ce-l privește. E un proces de (re)apropiere în care, cu răbdare și deschidere, poți construi o relație chiar mai puternică decât cea din copilărie. „Să oferi ghidaj înseamnă, de fapt, să fii curios să afli ce gândește și ce simte adolescentul, cum i se modifică opiniile și poziția, să fii dispus să te adaptezi”, spune Silvia Ciubotaru.
Este important de menționat că adolescenții răspund la limitele în funcție de relația pe care au cu părinții și de încredere pe care o au în ei. „Dacă părinții i-au tot dezamăgit, i-au neglijat sau i-au forțat în diverse feluri în repetate rânduri, lăsându-le constant impresia că părerea și nevoile lor nu contează, adolescenții vor tinde să găsească metode de a supraviețui în relația de dependență față de părinți, căutând în același timp să-și grăbească desprinderea și independența (afectivă, financiară etc.)”, mai spune psihoterapeuta.
„Hai să stabilim ora la care vii acasă! Nu pentru că nu am încredere, ci pentru că îmi pasă!”
În orice relație, limitele sunt ca niște garduri invizibile care ne ajută să ne simțim în siguranță și respectați. Ele nu sunt doar reguli despre ce este interzis, ci și despre ce este acceptat, sănătos și binevenit între oameni. De exemplu, dacă adolescentul vine acasă târziu fără să anunțe, o limită sănătoasă poate suna așa: „Îmi fac griji când nu știu unde ești. Aș vrea să știu că ești în siguranță. Hai să stabilim o oră până la care vii acasă și, dacă întârzii, să-mi dai un mesaj. Nu pentru că nu am încredere în tine, ci pentru că îmi pasă”.
Această abordare nu sună ca o interdicție, ci ca un acord care protejează legătura dintre voi și îi arată că libertatea vine la pachet cu responsabilitatea. „Practic, limitele sunt un fel de manual de instrucțiuni al unei anumite relații. Scopul lor este să asigure confortul psihologic al oamenilor și premisele unor interacțiuni agreabile pentru toate persoanele implicate. Atunci când limitele personale ale fiecăruia sunt respectate în mod egal și echitabil, sunt asigurate armonia în relație și condițiile optime pentru soluționarea problemelor și provocărilor ce pot apărea”, spune psihoterapeuta Silvia Ciubotaru.
Ce se negociază și ce nu
Între părinți și adolescenți, limitele trebuie să țină cont de schimbările prin care trece copilul. Este important să fim deschiși la negociere pe măsură ce adolescentul crește, dar să păstrăm și unele reguli ferme, mai ales cele care țin de siguranță și respect. Unele lucruri, cum ar fi interzicerea violenței sau rolul părintelui de a proteja copilul nu pot fi negociate. În schimb, alte aspecte, precum libertatea de mișcare sau responsabilitățile față de familie, pot fi discutate și adaptate noi vârste.
Să spunem că adolescentul vrea să plece într-un weekend la munte cu prietenii, dar tu simți că e prea devreme pentru o astfel de autonomie. În loc să spui un „nu” categoric, poți începe așa: „Înțeleg că vrei mai multă libertate și mi se pare firesc. Îmi doresc, însă, să știu că ești în siguranță. Putem discuta ce ar însemna pentru mine să fiu liniștită și pentru tine să-ți simți dorința respectată – poate găsim o variantă de compromis.” Această abordare transmite respect pentru nevoile lui, dar și pentru valorile tale ca părinte. Arată că ești deschis/ă la dialog, dar și că există limite clare atunci când vine vorba de siguranță și grijă reciprocă.
Ghidaj versus control
Este, totuși, necesar să facem diferența între ghidajul oferit adolescentului și impunerea controlului. „O atitudine prea rigidă din partea părinților, cu focus pe control, supraveghere sau pe prioritizarea constantă a propriilor nevoi poate să împingă adolescenții în situații de conflict interior foarte puternic”, spune psihoterapeuta. Rigiditatea poate apărea, uneori, fără intenție. De multe ori, părinții folosesc fraze precum „Nu ai voie să…” sau recurg la sancțiuni care, din perspectiva adolescentului, par disproporționate – cum ar fi retragerea afecțiunii sau a unor drepturi atunci când performanțele școlare nu sunt la nivelul așteptărilor. În aceste momente, adolescenții trăiesc o luptă interioară dureroasă: pe de o parte, au nevoie să fie liberi să exploreze și să se exprime, iar pe de altă parte, își doresc enorm să păstreze iubirea și aprobarea părinților.
Imaginează-ți că adolescentul ia o notă mai mică decât te așteptai la un test important. Reflexul poate fi să spui: „Nu mai ai voie la telefon până nu îți repari media!” Dar o abordare care să ofere ghidaj fără control excesiv ar putea fi: „Știu că îți doreai o notă mai bună. Hai să vorbim despre ce s-a întâmplat și să vedem cum te pot ajuta să te organizezi mai bine data viitoare!” Prin astfel de reacții, păstrăm conexiunea emoțională și îl sprijinim să-și asume responsabilitatea fără să se simtă respins. Iubirea și susținerea părinților nu ar trebui să fie condiționate de rezultate, ci exprimate tocmai în momentele în care ei au cea mai mare nevoie de încredere și siguranță.
- CITEȘTE ȘI: Tatăl meu m-a disciplinat folosind tăcerea!
„Înțeleg că ai planuri, dar hai să vedem cum putem include în ele și vizita la bunici!”
Odată cu adolescența, începe să apară nevoia de autonomie. Copiii devin mai atenți la ce își doresc cu adevărat, iar asta poate duce la tensiuni dacă părinții nu sunt pregătiți să se adapteze. Poate că până acum adolescentul tău accepta cu plăcere vacanțele în familie sau programul impus în weekenduri. Dar, într-o zi, te anunță că preferă să iasă cu prietenii în loc să meargă la bunici. Prima reacție poate fi una de respingere – „Cum adică, nu vrei să vii cu noi?” – însă în spatele alegerii lui nu este lipsă de afecțiune, ci o nevoie firească de autonomie. O discuție sinceră, fără reproșuri, poate face minuni: „Înțeleg că ai alte planuri și îți dorești timp cu prietenii. Hai să vedem cum putem împăca și vizita la bunici, dar și ieșirea ta.” Astfel, îi arăți că dorințele lui contează și că relația voastră poate evolua fără să devină o luptă de putere.
Ce înseamnă o limită sănătoasă în relația părinte-adolescent
O limită sănătoasă într-o relație părinte-adolescent este, în esență, una negociată și acceptată de ambele părți. Chiar dacă acest lucru nu va însemna întotdeauna că toată lumea va fi mulțumită, este important să înțelegem că acest proces ajută la dezvoltarea răbdării, gândirii critice, rezilienței și toleranței la frustrare. Într-o lume în continuă schimbare, aceste valori sunt fundamentale pentru pregătirea unui adolescent pentru viață.
Să presupunem că adolescentul vrea să petreacă mai mult timp online seara, iar tu consideri că ora de somn e importantă. În loc să impui o regulă rigidă – „La ora 22 se închide telefonul, punct.” – poți spune: „Hai să găsim o variantă care să te ajute să te relaxezi, dar să și dormi suficient. Ce ar însemna pentru tine un program echilibrat?” Poate nu veți ajunge la o soluție ideală din prima, dar simplul fapt că negociați îl ajută să gândească critic, să-și asume responsabilitatea și să învețe că limitele nu sunt piedici, ci sprijin pentru decizii bune. Chiar și micile frustrări apărute în acest proces pot fi pași esențiali în formarea unui adult echilibrat și empatic.
Ce se întâmplă în lipsa limitelor
Atunci când nu există limite clare, adolescenții sunt expuși unei lumi complexe și uneori contradictorii, mult prea dificile de înțeles și gestionat pentru ei. Se pot simți copleșiți de numeroasele opțiuni și de libertatea nelimitată, ceea ce le poate amplifica sentimentul de incertitudine. „Astfel de tineri sunt încă și mai predispuși să accepte reguli și limite impuse de alți oameni, în alte tipuri de relații, tocmai pentru că, conștient sau nu, sunt în căutare de ghidaj, de modele demne de urmat”, spune Silvia Ciubotaru.
Sunt părinți care, din dorința de a nu crea tensiuni, evită să spună „nu” adolescentului – îl lasă să decidă tot: ora la care se culcă, ce mănâncă, cum își petrece timpul. Pe moment, pare că relația e mai liniștită. Dar, în realitate, lipsa unor limite clare îl poate face pe adolescent să se simtă nesigur și copleșit. De exemplu, dacă nu știe cât de mult timp e în regulă să petreacă pe rețelele sociale, poate ajunge să stea ore în șir, fără să înțeleagă de ce se simte tot mai obosit și mai neliniștit. Un simplu: „Hai să stabilim împreună cât e ok să fii online, astfel încât să te simți bine și să ai timp și pentru tine” poate aduce claritate și siguranță. Chiar dacă spun „nu” uneori, părinții care stabilesc limite sănătoase devin, de fapt, repere emoționale de care adolescenții au mare nevoie.
Când și cum îi vorbești adolescentului despre limite și reguli?
Poate ți s-a întâmplat să îți dorești să spui ceva important, dar să nu știi cum, de teamă că adolescentul tău va reacționa defensiv sau se va închide în el. Asertivitatea este exact acel „cum”. Nu înseamnă să ridici tonul sau să cedezi, ci să-ți exprimi clar ceea ce simți, ce aștepți și de ce ai nevoie, fără a-l învinovăți. De exemplu, în loc de „Niciodată nu mă asculți!”, poți spune: „E important pentru mine să știu că ne ascultăm reciproc, mai ales când vine vorba de lucruri care ne afectează pe amândoi.” În acest fel, transmiți un mesaj sincer, dar cald. Și îi arăți adolescentului că poate face la fel: să spună ce simte, fără frică. Comunicarea asertivă nu este doar o tehnică – este un gest de încredere și iubire, prin care clădești o relație în care ambii vă simțiți respectați.
„Pentru replici asertive, am să las aici un model simplu și eficient, din cartea „Relațiile adolescenților din România și ce spun ele despre noi”. Ilustrația (făcută de Andreea Cristea) poate fi de mare ajutor pentru orice familie.”, spune Silvia Ciubotaru.
Dacă are încredere în părinte, copilul se simte în siguranță să-și exprime gândurile, să își spună păsurile și să accepte că regulile cerute de părinte nu sunt un instrument de control, ci pur și simplu un cadru de susținere. Cum deschizi discuția despre reguli? Cu sinceritate. Pentru a nu părea autoritar sau intruziv, spune-i sincer de ce simți nevoia de a discuta cu el despre așteptările pe care le ai și stabiliți de comun acord momentul în care puteți vorbi, fără stres și presiune, despre acest lucru. Psihoterapeuta recomandă părinților să fie clari și preciși în privința subiectului discuției și chiar să recomande adolescentului să pună pe hârtie doleanțele lui. „Uneori gândurile se pot dezorganiza sub efectul emoțiilor de moment, iar astfel se pierd multe argumente relevante”, spune psihoterapeuta. De asemenea, părinții ar trebui să-și pregătească și ei punctele de discuție, astfel încât să evite impunerea unui punct de vedere sau manipularea.
Libertate versus nevoia părinților de a-și ști copilul în siguranță
Autonomia adolescentului nu apare brusc în perioada adolescenței, ci este un proces continuu care începe încă din copilărie. Totuși, în această perioadă, nevoia de a se exprima și de a-și construi un stil propriu devine foarte evidentă. Acest proces implică etape succesive de testare a limitelor, cu succesuri și eșecuri care fac parte din dezvoltare.
Când nevoia de libertate a copilului crește, la fel se întâmplă și cu teama părinților vizavi de siguranța lui. E o teamă firească, sănătoasă și nu este indicat să fie reprimată. „Eu nu aș vrea ca această teamă să lipsească cu desăvârșire, căci asta ar indica tendințe negaționiste, evitante și un contact precar cu realitatea. Pericole sunt, în realitate, peste tot – și pentru adolescenți, și pentru adulți. Ce contează cel mai mult, însă, este cum sunt gestionate acele emoții în procesele de luare a deciziilor”, spune psihoterapeuta.
Părinții care se tem de autonomie sau care nu au învățat să își prioritizeze propriile nevoi și dorințe pot avea dificultăți în a accepta independența copiilor lor. De obicei, acești părinți s-au sacrificat constant și, inconștient, așteaptă ca acest sacrificiu să fie răsplătit prin supunere și loialitate. Totuși, autonomia este esențială pentru o viață echilibrată și pentru relații sănătoase. Părinții pot ghida adolescenții să își asume autonomia, oferindu-le și informațiile necesare pentru a înțelege riscurile lumii din jur, fără a le impune restricții excesive.
Imaginează-ți că adolescentul vrea să plece singur într-o excursie cu prietenii. În tine se luptă două emoții: bucuria că a crescut și poate gestiona mai multe responsabilități, dar și teama firească legată de siguranța lui. E normal să îți faci griji – asta înseamnă că îți pasă. Important este să nu lași frica să decidă singură. În loc să spui un „nu” categoric, stai de vorbă cu el: cere-i detalii, întreabă-l ce planuri are în caz de urgență, arată-i că îți pasă, dar ai și încredere. În felul acesta, nu doar că îi respecți dorința de autonomie, ci îi transmiți și responsabilitatea gestionării ei. Știe că poate veni spre tine oricând, fără teamă de respingere – iar asta este o resursă esențială pentru orice adolescent. „Vorbind despre fricile lor cu adolescenții, argumentându-și poziția și solicitând atenție din partea adolescenților, părinții pot să-i responsabilizeze și pe aceștia să fie atenți la anumite aspecte și, astfel, teama de pericol scade. Un adolescent bine informat este mult mai în siguranță decât unul căruia i se interzic lucruri fără explicații sau drept de apel”, spune Silvia Ciubotaru.
Are nevoie de spațiu sau de mai multe limite?
Adolescenții au, de obicei, o nevoie constantă de mai mult spațiu, dar aceasta nu înseamnă întotdeauna că își doresc distanțare completă față de părinți. Uneori, cer acest spațiu pentru a fi lăsați să se retragă și să aibă momente de singurătate, alteori simt nevoia de a se apropia mai mult de părinți, căutând sprijin, afecțiune sau soluții pentru problemele lor. Mesajul pe care adolescentul îl transmite poate fi subtil, dar este esențial ca părintele să înțeleagă aceste semnale și să răspundă cu empatie și disponibilitate, în funcție de nevoile specifice ale copilului.
Poate ai observat momente în care adolescentul se retrage în cameră, răspunde scurt cu „da” sau „nu”, iar tu simți că îți scapă printre degete. E ușor să interpretezi asta ca o respingere, dar în multe cazuri e doar nevoia lui de spațiu. Alteori, tot el se așază lângă tine pe canapea fără un motiv aparent sau îți cere părerea despre o problemă personală. Aceste schimbări de ritm sunt firești. Important este să rămâi atent la semnalele lui – chiar dacă nu sunt mereu clare – și să fii disponibil emoțional atunci când are nevoie. În același timp, continuă să îi oferi un cadru previzibil, cu limite ferme dar empatice, care să-l ajute să se simtă în siguranță. Chiar dacă nu cere asta cu voce tare, adolescentul are nevoie să știe că e cineva acolo care vede ce simte și îl ține ancorat. „Limite clare nu înseamnă reguli și interdicții, ci informare, argumentare și consecințe clare pentru încălcarea sau nerespectarea acelor limite, precum și deschidere către renegocierea și adaptarea limitelor la contextul prezentului, în acord cu schimbările naturale și inevitabile aduse de trecerea timpului”, concluzionează psihoterapeuta.
Strategii și resurse practice
Una dintre cele mai importante componente ale unui mod empatic de a fi părinte este, de fapt, relația pe care o avem cu noi înșine. Până să le cerem copiilor să aibă încredere în noi și să ne urmeze îndrumările, este esențial să lucrăm la propria noastră maturizare emoțională. Există numeroase resurse – de la educație parentală și terapie, până la experiențe de dezvoltare personală – care ne pot sprijini să ne înțelegem mai bine, să vindecăm răni din trecut și să devenim părinți mai echilibrați. Nu contează atât de mult ce metodă alegem, ci deschiderea noastră de a crește și de a schimba tiparele vechi care, fără să ne dăm seama, se pot reflecta în relația cu adolescentul.
În plus, psihoterapeuta crede că este de mare ajutor ca părinții să se familiarizeze din timp cu pasiunile și interesele copiilor lor. Când ai subiecte comune de discuție, se creează punți solide între generații și menține comunicarea vie și autentică. Relațiile bune nu apar de la sine – ele au nevoie de timp, atenție și implicare constantă. De asemenea, este recomandat ca părinții să se informeze despre formele subtile de abuz relațional și efectele acestora, pentru a deveni mai conștienți și pentru a proteja relația cu adolescentul de comportamente care, deși bine intenționate uneori, pot răni.
„Recomand platforma Inarelationship.ro dezvoltată de Fundația Friends For Friends, unde se pot găsi o mulțime de informații în acest sens, construite special pentru adolescenți și pentru părinți, în limba română”, spune psihoterapeuta. Aceasta recomandă și cartea „Ups, pubertatea!” scrisă de Cara Natterson, Vanessa Kroll Bennett și tradusă în limba română. „E un mic compendiu de subiecte dificile și extraordinar de importante, care apar ca din senin în viața părinților de adolescenți, cu recomandări foarte clare și empatice de abordare.”
Cum poți repara o relație tensionată, cauzată de limite impuse greșit?
Atunci când limitele impuse de părinți ajung să rănească și să distrugă relația cu adolescentul, primul pas este ca părintele să-și asume cu sinceritate partea sa de responsabilitate. E important să înțeleagă ce anume nu a funcționat și cum comportamentul său a contribuit la tensiune. Asta presupune și să îl întrebe deschis pe adolescent cum s-a simțit și să îl asculte cu răbdare, fără întreruperi sau justificări. Apoi, un simplu, dar sincer „Îmi pare rău” poate avea un impact uriaș. Silvia Ciubotaru spune că, din experiența sa din cabinet, a observat că multe ori, adolescenții povestesc că nu-și amintesc ca părinții lor să le fi cerut vreodată scuze. Iar fără această deschidere, relațiile greu pot evolua sănătos. E bine de știut că repararea legăturii nu înseamnă perfecțiune, ci curajul de a recunoaște greșelile și dorința reală de a construi o relație mai apropiată și mai autentică.
„Fără să vrem și cu cele mai bune intenții, mai devreme sau mai târziu tot ajungem să-i rănim pe oamenii pe care îi iubim. Și da, e important să încercăm în mod conștient să evităm asta. Dar e și mai important să învățăm modalități noi și mai adecvate de a ne repara greșelile și de a reduce tensiunile din relațiile cu apropiații”, spune psihoterapeuta. Aceasta adaugă și că responsabilitatea în relația de familie nu are cum să fie la copii sau adolescenți, ci rămâne tot la adulți – pentru că la ei este puterea de decizie și de intervenție.”
Silvia Ciubotaru mai spune că adolescenții care aud povești reale din copilăria părinților lor despre școală, familie, provocări și momente importante – devin mai rezilienți și mai siguri pe ei. Acești tineri au mai puține probleme de sănătate mintală și reușesc să gestioneze mai bine dificultățile vieții. Explicația este simplă: atunci când părinții își deschid sufletul și vorbesc despre propriile experiențe, copiii capătă un sentiment mai puternic de continuitate și apartenență. Înțeleg mai bine cine sunt și de unde vin, ceea ce le oferă stabilitate și încredere în propriile forțe. Poveștile din trecut nu doar că îi apropie de părinți, ci le întăresc și rădăcinile identitare, esențiale pentru o dezvoltare sănătoasă.
