Poezii despre România pe care să i le citești copilului tău

Cristina Călin, redactor-șef
poezii despre Romania

    Poezii despre România s-au scris multe de-a lungul timpul. Poeții, mai ales după Revoluția de la 1848 până la Marea Unire din 1918, au simțit nevoia să transpună în versuri iubirea pe care o simțeau pentru țara lor. Iată câteva dintre cele mai frumoase poezii despre România. 

    Poezii despre România. „Sunt român”, de Bogdan Petriceicu Hașdeu

    Poezii despre România

    Eu din români îmi trag sorgintea.
    C-o sfântă dragoste-i iubesc
    şi pentru tot ce-i românesc,
    oricând, şi braţele şi mintea
    şi sufletul mi le jertfesc.

    Poezii despre România. „Pui de lei”, de Ioan Neniţescu

    Poezii despre România

    Eroi au fost, eroi sunt încă
    Şi-or fi în neamul românesc!
    Căci rupţi sunt ca din tare stâncă
    Românii, – orişiunde cresc.

    Poezii despre România. „Țara Noastră”,  de Otilia Cazimir

    Poezii despre România

    Frumoasă mi-e ţara străveche,
    Întinsă pe munţi şi pe văi,
    Cu fete cu flori la ureche,
    Cu mândri şi ageri flăcăi!

    Frumoasă mi-e ţara cea nouă,
    Când râde cu râs tineresc,
    Cum râde grădina când plouă
    Şi florile când înfloresc.

    Poezii despre România. „Am un plai ca din poveste” de Grigore Vieru

    Poezii despre România

    Am o casă printre ramuri,
    Am un sat întreg de neamuri,
    Am un codru, o cîmpie,
    Am un grai ce-mi place mie.

    Am un plai ca din poveste,
    Altul mai frumos nu este,
    El mi-i drag pînă la stele
    Şi pîn’dincolo de ele!

    Poezii despre România. „Scumpă ţară românească”, de George Cosbuc

    Poezii despre România

    Scumpă ţară românească,
    Cuib în care ne-am născut,
    Câmp pe care s-a văzut
    Vitejia strămoşească,

    Scumpă ţară românească,
    Te salut!
    Și-a mea frunte ţi se-nchină
    Ca naintea unui sfânt,

    Căci, deşi copil eu sunt,
    Inima de dor mi-e plină.
    Să te văd mereu regină
    Pe pământ.

    Să ai viaţă de vecie,
    Să sporească-al tău popor;
    Sub stindardul tricolor
    Să nu vezi decât frăţie,
    Şi-atunci, dac-o fi să fie,
    Pot să mor!

    Poezii despre România. „Un răsunet”, de Andrei Mureşanu

    Poezii despre România

    Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
    În care te-adânciră barbarii de tirani!
    Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
    La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

    Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
    Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman
    Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
    Triumfător în lupte, un nume de Traian!

    Înalţă-ţi a ta frunte şi cată-n giur de tine,
    Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
    Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
    Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

    Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
    Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
    Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
    „Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

    Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
    Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
    Dar noi, pătrunşi la suflet de sânta libertate,
    Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

    O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
    Pretinde de la fiii-şi azi mână d-ajutor,
    Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare
    În astfel de pericol s-ar face vânzător!

    De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
    Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
    Când patria sau mama, cu inima duioasă,
    Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

    N-ajunse iataganul barbarei semilune,
    A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim,
    Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
    Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

    N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
    Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
    Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
    Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

    Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
    Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
    Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
    Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

    Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină,
    Deviza-i libertate şi scopul ei preasânt.
    Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
    Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!

    Poezii despre România. „Patria română” de George Coşbuc

    Patria ne-a fost pământul
    Unde ne-au trăit strămoşii
    Cei ce te-au bătut pe tine,
    Baiazide, la Rovine,
    Şi la Neajlov te făcură
    Fără dinţi, Sinane,-n gură,
    Şi punând duşmanii-n juguri
    Ei au sfărâmat sub pluguri
    Sângele Dumbrăvii-Roşii,
    Asta-i patria română
    Unde-au vitejit strămoşii!

    Patria ne e pământul
    Celor ce suntem în viaţă,
    Cei ce ne iubim frăţeşte,
    Ne dăm mâna româneşte;
    Numai noi cu-acelaşi nume,
    Numai noi români pe lume,
    Toţi cu-aceeaşi soartă dată,
    Suspinând cu toţi odată
    Şi-având toţi o bucurie;
    Asta-i patria română
    Şi ea sfântă să ne fie.

    Patria ne-o fi pământul
    Unde ne-or trăi nepoţii
    Şi-ntr-o mândră Românie
    De-o vrea cerul, în vecie,
    S-or lupta să ne păzească
    Limba, legea românească,
    Şi vor face tot mai mare,
    Tot ce românismul are:
    Asta-i patria cea dragă
    Şi-i dăm patriei române
    Inima şi viaţa-ntreagă.

    Poezii despre România. „În limba ta” de Grigore Vieru

    În aceeaşi limbă
    Toată lumea plânge,
    În aceeaşi limbă
    Râde un pământ.
    Ci doar în limba ta
    Durerea poţi s-o mângâi,
    Iar bucuria
    S-o preschimbi în cânt.

    În limba ta
    Ţi-e dor de mama
    Şi vinul e mai vin,
    Şi prânzul e mai prânz.
    Şi doar în limba ta
    Poţi râde singur,
    Şi doar în limba ta
    Te poţi opri din plâns.

    Iar când nu poţi
    Nici plânge şi nici râde,
    Când nu poţi mângâia
    Şi nici cânta,
    Cu-al tău pământ,
    Cu cerul tău în faţă,
    Tu taci atunce
    Tot în limba ta.

    Poezii despre România. „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, de Mihai Eminescu

    Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
    Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
    Braţele nervoase, arma de tărie,
    La trecutu-ţi mare, mare viitor!
    Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
    Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
    Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

    Vis de răzbunare negru ca mormântul.
    Spada ta de sânge duşman fumegând,
    Şi deasupra idrei fluture cu vântul
    Visul tău de glorii falnic triumfând,
    Spună lumii large steaguri tricoloare,
    Spună ce-i poporul mare, românesc,
    Când s-aprinde sacru candida-i vâltoare,
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

    Îngerul iubirii, îngerul de pace,
    Pe altarul Vestei tainic surâzând,
    Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
    Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
    El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
    Guste fericirea raiului ceresc,
    Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

    Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
    Tânără mireasă, mamă cu amor!
    Fiii tăi trăiască numai în frăţie
    Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
    Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
    Arme cu tărie, suflet românesc,
    Vis de vitejie, fală şi mândrie,
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

    „Nu plânge, maică Românie!” (Versuri găsite ȋn raniţa unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de Curbură)

    Nu plânge, maică Românie,
    Că am să mor neȋmpărtăşit!
    Un glonţ pornit spre pieptul tău,
    Cu pieptul meu eu l-am oprit…

    Nu plânge, maică Românie!
    E rândul nostru să luptăm
    Şi din pământul ce ne arde
    Nici o fărâmă să nu dăm!

    Nu plânge, maică Românie!
    Pentru dreptate noi pierim;
    Copiii noştri, peste veacuri,
    Onoare ne vor da, o ştim!

    Nu plânge, maică Românie!
    Adună tot ce-i bun sub soare;
    Ne cheamă şi pe noi la praznic,
    Când România va fi mare!

    „Deşteptarea României”, de Vasile Alecsandri

    Poezii despre România

    Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemișcare,
    N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
    Ce se-nalţă pân’ la ceruri din a lumei deșteptare,
    Ca o lungă salutare
    Cătr-un falnic viitor?

    Nu simţiţi inima voastră că tresare și se bate?
    Nu simţiţi în peptul vostru un dor sfânt și românesc
    La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
    Ce pătrunde și răzbate
    Orice suflet omenesc?

    Iată! lumea se deșteaptă din adânca-i letargie!
    Ea pășește cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit.
    Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!
    Sculaţi toţi cu bărbăţie,
    Ziua vieţei a sosit!

    Libertatea-n faţa lumei a aprins un mândru soare,
    Ș-acum neamurile toate cătră dânsul aţintesc
    Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
    Se cerc vesel ca să zboare
    Cătră soarele ceresc!

    Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?
    Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
    Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrăţire,
    La obșteasca fericire,
    La obștescul viitor?

    Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!
    C-orice dor de libertate a perit, s-a stins din voi?
    Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie
    Și la caru-i de trufie
    Să ne-njuge ea pe noi?

    Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?
    Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
    La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească
    Pe câmpia românească
    Cete mândre de români!

    Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!
    Peste Moina, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi
    Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie
    Şi de-acum pe vecinicie
    Cu toţi mânile vă daţi!

    Hai, copii de-același sânge! hai cu toţi într-o unire
    Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
    Pas, români! lumea ne vede… Pentru-a Patriei iubire,
    Pentru-a mamei desrobire
    Viaţa noastră să jertfim!

    Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
    Care vede-n a lui ţară libertatea renviind,
    Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
    Pentru patria sa moare,
    Nemurire moștenind.

    Poezii despre România. „Hora Unirii”, de Vasile Alecsandri

    Hai să dăm mână cu mână
    Cei cu inima română,
    Să-nvârtim hora frăţiei
    Pe pământul României!

    Iarba rea din holde piară!
    Piară duşmanii din ţară!
    Între noi să nu mai fie
    Decât flori şi omenie!

    Măi muntene, măi vecine,
    Vino să te prinzi cu mine
    Şi la viaţă cu unire,
    Şi la moarte cu-nfrăţire!

    Unde-i unul, nu-i putere
    La nevoi şi la durere;
    Unde-s doi, puterea creşte,
    Şi duşmanul nu sporeşte!

    Amândoi suntem de-o mamă,
    De-o făptură şi de-o samă,
    Ca doi brazi într-o tulpină,
    Ca doi ochi într-o lumină.

    Amândoi avem un nume,
    Amândoi o soartă-n lume,
    Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
    În noi doi un suflet bate!

    Vin’ la Milcov cu grăbire
    Să-l secăm dintr-o sorbire,
    Ca să treacă drumul mare
    Peste-a noastre vechi hotare.

    Şi să vadă sfântul soare,
    Într-o zi de sărbătoare,
    Hora noastră cea frăţească
    Pe câmpia românească!

    Poezii despre România. „Să vorbim românește”, de Bogdan Petriceicu Hasdeu

    Cugetarea românească

    Are portul românesc,

    Nu lăsați dar s-o ciontească

    Cei ce limba ni-o pocesc.

    Când românul se-ndârjește

    Din țâțână când mi-l scoți,

    El îți toarnă românește

    Un blastem de șapte coți.

    Când de dragoste s-aprinde

    El vorbește lin și blând,

    Încât dorul te cuprinde

    Dulcea-i vorbă ascultând.

    Niciodatș altă limbă,

    De pre buze românești,

    Nu se-ndoaie, nu se schimbă

    După gțndul ce gțndești.

    La mțnie, la iubire,

    La suspin și chiuit,

    După chiar a noastră fire

    Graiul nostru e croit.

    La iubire, la mânie,

    La chiot ș la suspin,

    România-i Românie

    Cu fagur și cu pelin.

    Sucind limba românească,

    Stricând graiul strămoșesc,

    După moda franțuzească,

    Sau cu modul latinesc.

    Ne-am strâns mințile cu fracul

    Și simțul ne-am îmbrăcat

    Cu haina, de unde dracul

    Copiii și-a înțărcat.

    Românimea cât trăiește

    Graiul nu și-l va lăsa;

    Să vorbim dar românește.

    Orice neam în limba sa!

    Poezii despre România. „Steagul nostru”, de Andrei Bîrseanu

    Poezii despre România

    Pe-al nostru steag e scris: “Unire,
    Unire-n cuget şi-n simţiri” –
    Şi sub măreaţa lui umbrire
    Vom înfrunta orice loviri.

    Acela-n luptă grea se teme
    Ce singur e rătăcitor;
    Iar noi uniţi în orice vreme,
    Vom fi, vom fi învingători!

    Am înarmat a noastră mână
    Ca să păzim un scump pământ;
    Dreptatea e a lui stăpână,
    Iar domn e adevărul sfânt.

    Și-n cartea veșniciei scrie
    Că țări și neamuri vor pieri;
    Dar scumpa noastră Românie
    Etern, etern va înflori!

    Poezii despre România. „Limba românească”, de Gheorghe Sion

    Poezii despre România

    Mult e dulce şi frumoasă
    Limba ce-o vorbim,
    Altă limbă-armonioasă
    Ca ea nu găsim.

    Saltă inima-n plăcere
    Când o ascultăm,
    Și pe buze-aduce miere
    Când o cuvântăm.

    Românașul o iubește
    Ca sufletul său,
    Vorbiți, scrieți românește,
    Pentru Dumnezeu.

    Frați ce-n dulcea Românie
    Nașteți și muriți
    Și-n lumina ei cea vie
    Dulce vieţuiți!

    Poezii despre România. „Ţara mea”, de Ioan Neniţescu

    Acolo unde-s nalţi stejari
    Şi cât stejarii, nalţi îmi cresc
    Flăcăi cu piepturile tari,
    Ce moartea-n faţă o privesc;

    Acolo unde-s stânci şi munţi,
    Şi ca şi munţii nu clintesc
    Voinicii cei cu peri cărunţi
    În dor de ţară strămoşesc;

    Acolo unde-i cer senin
    Şi ca seninul cer zâmbesc
    Femei, ce poartă l-al lor sân
    Copii ce pentru lupte cresc,

    Acolo este ţara mea
    Şi neamul meu cel românesc!
    Acolo eu să mor aş vrea,
    Acolo vreau eu să trăiesc!

    Acolo unde întâlneşti
    Cât ţine ţara-n lung şi-n lat
    Bătrâne urme vitejeşti
    Şi osul celor ce-au luptat;

    Şi unde vezi mii de mormane,
    Sub care-adânc s-au îngropat
    Mulţime de oştiri duşmane,
    Ce cu robia ne-au cercat;

    Şi unde dorul de moşie
    Întotdeauna drept a stat,
    Şi bărbăteasca vitejie
    A-mpodobit orice bărbat,

    Acolo este ţara mea
    Şi neamul meu cel românesc!
    Acolo eu să mor aş vrea,
    Acolo vreau eu să trăiesc!

    Poezii despre România. „Trei culori”, de Ciprian Porumbescu

    Poezii despre România

    Trei culori cunosc pe lume
    Ce le ţin ca sfânt odor,
    Sunt culori de-un vechi renume
    Amintind de-un brav popor.

    Cât pe cer şi cât pe lume,
    Vor fi aste trei culori,
    Vom avea un falnic nume,
    Şi un falnic viitor.

    Roşu-i focul vitejiei,
    Jertfele ce-n veci nu pier
    Galben, aurul câmpiei,
    Şi-albastru-al nostru cer.

    Multe secole luptară
    Bravi şi ne-nfricaţi eroi
    Liberi să trăim în ţară
    Ziditori ai lumii noi.

    Iar când fraţilor m-oi duce
    De la voi şi-o fi să mor
    Pe mormânt atunci să-mi puneţi
    Mândrul nostru tricolor.

    Poezii despre România. „Sus inima”, de George Coșbuc

    Avem o mândră ţară –
    Prin timpi de jale-amară
    Strămoşii se luptară
    S-o scape de stăpâni.
    Azi singur noi, românii
    Suntem în ea stăpânii,
    Sus inima, români!

    O lege-avem străbună –
    Prin veacuri de furtună
    Ea n-a putut s-apună
    Strivită de păgâni.
    Ne-a fost Cel-Sfânt tărie
    Şi-n veci o să ne fie:
    Sus inima, români!

    În ţara românească
    De-a pururi să trăiască
    Credinţa strămoşească
    Şi graiul din bătrâni.
    Spre Domnul ţării gândul
    De-a pururi noi avându-l,
    Sus inima, români!

    Poezii despre România. „Limba noastră”, de Alexei Mateevici

    Poezii despre România

    Limba noastră-i o comoară
    În adâncuri înfundată
    Un şirag de piatră rară
    Pe moşie revărsată.

    Limba noastră-i foc ce arde
    Într-un neam, ce fără veste
    S-a trezit din somn de moarte
    Ca viteazul din poveste.

    Limba noastră-i numai cântec,
    Doina dorurilor noastre,
    Roi de fulgere, ce spintec
    Nouri negri, zări albastre.

    Limba noastră-i graiul pâinii,
    Când de vânt se mişcă vara;
    In rostirea ei bătrânii
    Cu sudori sfinţit-au ţara.

    Limba noastră-i frunză verde,
    Zbuciumul din codrii veşnici,
    Nistrul lin, ce-n valuri pierde
    Ai luceferilor sfeşnici.

    Nu veţi plânge-atunci amarnic,
    Că vi-i limba prea săracă,
    Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
    Graiul ţării noastre dragă.

    Limba noastră-i vechi izvoade.
    Povestiri din alte vremuri;
    Şi citindu-le ‘nşirate, –
    Te-nfiori adânc şi tremuri.

    Limba noastră îi aleasă
    Să ridice slava-n ceruri,
    Să ne spiue-n hram şi-acasă
    Veşnicele adevăruri.

    Dacă ți-au plăcut aceste poezii despre România îți recomandăm și alte articole cu poezii și povești pentru copilul tău:

    Îți recomandăm și

    Te-ar mai putea interesa