Poezii despre România s-au scris multe de-a lungul timpul. Poeții, mai ales după Revoluția de la 1848 până la Marea Unire din 1918, au simțit nevoia să transpună în versuri iubirea pe care o simțeau pentru țara lor. Iată câteva dintre cele mai frumoase poezii despre România.
Poezii despre România. „Sunt român”, de Bogdan Petriceicu Hașdeu
Eu din români îmi trag sorgintea.
C-o sfântă dragoste-i iubesc
şi pentru tot ce-i românesc,
oricând, şi braţele şi mintea
şi sufletul mi le jertfesc.
Poezii despre România. „Pui de lei”, de Ioan Neniţescu
Eroi au fost, eroi sunt încă
Şi-or fi în neamul românesc!
Căci rupţi sunt ca din tare stâncă
Românii, – orişiunde cresc.
Poezii despre România. „Țara Noastră”, de Otilia Cazimir
Frumoasă mi-e ţara străveche,
Întinsă pe munţi şi pe văi,
Cu fete cu flori la ureche,
Cu mândri şi ageri flăcăi!
Frumoasă mi-e ţara cea nouă,
Când râde cu râs tineresc,
Cum râde grădina când plouă
Şi florile când înfloresc.
Poezii despre România. „Am un plai ca din poveste” de Grigore Vieru
Am o casă printre ramuri,
Am un sat întreg de neamuri,
Am un codru, o cîmpie,
Am un grai ce-mi place mie.
Am un plai ca din poveste,
Altul mai frumos nu este,
El mi-i drag pînă la stele
Şi pîn’dincolo de ele!
Poezii despre România. „Scumpă ţară românească”, de George Cosbuc
Scumpă ţară românească,
Cuib în care ne-am născut,
Câmp pe care s-a văzut
Vitejia strămoşească,
Scumpă ţară românească,
Te salut!
Și-a mea frunte ţi se-nchină
Ca naintea unui sfânt,
Căci, deşi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plină.
Să te văd mereu regină
Pe pământ.
Să ai viaţă de vecie,
Să sporească-al tău popor;
Sub stindardul tricolor
Să nu vezi decât frăţie,
Şi-atunci, dac-o fi să fie,
Pot să mor!
Poezii despre România. „Un răsunet”, de Andrei Mureşanu
Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!
Înalţă-ţi a ta frunte şi cată-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!
Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fiii-şi azi mână d-ajutor,
Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare
În astfel de pericol s-ar face vânzător!
De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!
N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim,
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!
N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!
Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!
Poezii despre România. „Patria română” de George Coşbuc
Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoşii
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane,-n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au sfărâmat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii,
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!
Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte;
Numai noi cu-acelaşi nume,
Numai noi români pe lume,
Toţi cu-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfântă să ne fie.
Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoţii
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească,
Şi vor face tot mai mare,
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.
Poezii despre România. „În limba ta” de Grigore Vieru
În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.
În limba ta
Ţi-e dor de mama
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.
Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atunce
Tot în limba ta.
Poezii despre România. „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, de Mihai Eminescu
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul.
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâltoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!
„Nu plânge, maică Românie!” (Versuri găsite ȋn raniţa unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de Curbură)
Nu plânge, maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit…
Nu plânge, maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Şi din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!
Nu plânge, maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!
Nu plânge, maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi mare!
„Deşteptarea României”, de Vasile Alecsandri
Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemișcare,
N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalţă pân’ la ceruri din a lumei deșteptare,
Ca o lungă salutare
Cătr-un falnic viitor?
Nu simţiţi inima voastră că tresare și se bate?
Nu simţiţi în peptul vostru un dor sfânt și românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde și răzbate
Orice suflet omenesc?
Iată! lumea se deșteaptă din adânca-i letargie!
Ea pășește cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit.
Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!
Sculaţi toţi cu bărbăţie,
Ziua vieţei a sosit!
Libertatea-n faţa lumei a aprins un mândru soare,
Ș-acum neamurile toate cătră dânsul aţintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
Se cerc vesel ca să zboare
Cătră soarele ceresc!
Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrăţire,
La obșteasca fericire,
La obștescul viitor?
Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!
C-orice dor de libertate a perit, s-a stins din voi?
Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie
Și la caru-i de trufie
Să ne-njuge ea pe noi?
Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?
Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească
Pe câmpia românească
Cete mândre de români!
Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!
Peste Moina, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie
Şi de-acum pe vecinicie
Cu toţi mânile vă daţi!
Hai, copii de-același sânge! hai cu toţi într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede… Pentru-a Patriei iubire,
Pentru-a mamei desrobire
Viaţa noastră să jertfim!
Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui ţară libertatea renviind,
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
Pentru patria sa moare,
Nemurire moștenind.
Poezii despre România. „Hora Unirii”, de Vasile Alecsandri
Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară duşmanii din ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!
Măi muntene, măi vecine,
Vino să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere;
Unde-s doi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte!
Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.
Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume,
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!
Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare.
Şi să vadă sfântul soare,
Într-o zi de sărbătoare,
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!
Poezii despre România. „Să vorbim românește”, de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Cugetarea românească
Are portul românesc,
Nu lăsați dar s-o ciontească
Cei ce limba ni-o pocesc.
Când românul se-ndârjește
Din țâțână când mi-l scoți,
El îți toarnă românește
Un blastem de șapte coți.
Când de dragoste s-aprinde
El vorbește lin și blând,
Încât dorul te cuprinde
Dulcea-i vorbă ascultând.
Niciodatș altă limbă,
De pre buze românești,
Nu se-ndoaie, nu se schimbă
După gțndul ce gțndești.
La mțnie, la iubire,
La suspin și chiuit,
După chiar a noastră fire
Graiul nostru e croit.
La iubire, la mânie,
La chiot ș la suspin,
România-i Românie
Cu fagur și cu pelin.
Sucind limba românească,
Stricând graiul strămoșesc,
După moda franțuzească,
Sau cu modul latinesc.
Ne-am strâns mințile cu fracul
Și simțul ne-am îmbrăcat
Cu haina, de unde dracul
Copiii și-a înțărcat.
Românimea cât trăiește
Graiul nu și-l va lăsa;
Să vorbim dar românește.
Orice neam în limba sa!
Poezii despre România. „Steagul nostru”, de Andrei Bîrseanu
Pe-al nostru steag e scris: “Unire,
Unire-n cuget şi-n simţiri” –
Şi sub măreaţa lui umbrire
Vom înfrunta orice loviri.
Acela-n luptă grea se teme
Ce singur e rătăcitor;
Iar noi uniţi în orice vreme,
Vom fi, vom fi învingători!
Am înarmat a noastră mână
Ca să păzim un scump pământ;
Dreptatea e a lui stăpână,
Iar domn e adevărul sfânt.
Și-n cartea veșniciei scrie
Că țări și neamuri vor pieri;
Dar scumpa noastră Românie
Etern, etern va înflori!
Poezii despre România. „Limba românească”, de Gheorghe Sion
Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.
Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.
Românașul o iubește
Ca sufletul său,
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu.
Frați ce-n dulcea Românie
Nașteți și muriți
Și-n lumina ei cea vie
Dulce vieţuiți!
Poezii despre România. „Ţara mea”, de Ioan Neniţescu
Acolo unde-s nalţi stejari
Şi cât stejarii, nalţi îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n faţă o privesc;
Acolo unde-s stânci şi munţi,
Şi ca şi munţii nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi
În dor de ţară strămoşesc;
Acolo unde-i cer senin
Şi ca seninul cer zâmbesc
Femei, ce poartă l-al lor sân
Copii ce pentru lupte cresc,
Acolo este ţara mea
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!
Acolo unde întâlneşti
Cât ţine ţara-n lung şi-n lat
Bătrâne urme vitejeşti
Şi osul celor ce-au luptat;
Şi unde vezi mii de mormane,
Sub care-adânc s-au îngropat
Mulţime de oştiri duşmane,
Ce cu robia ne-au cercat;
Şi unde dorul de moşie
Întotdeauna drept a stat,
Şi bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat,
Acolo este ţara mea
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!
Poezii despre România. „Trei culori”, de Ciprian Porumbescu
Trei culori cunosc pe lume
Ce le ţin ca sfânt odor,
Sunt culori de-un vechi renume
Amintind de-un brav popor.
Cât pe cer şi cât pe lume,
Vor fi aste trei culori,
Vom avea un falnic nume,
Şi un falnic viitor.
Roşu-i focul vitejiei,
Jertfele ce-n veci nu pier
Galben, aurul câmpiei,
Şi-albastru-al nostru cer.
Multe secole luptară
Bravi şi ne-nfricaţi eroi
Liberi să trăim în ţară
Ziditori ai lumii noi.
Iar când fraţilor m-oi duce
De la voi şi-o fi să mor
Pe mormânt atunci să-mi puneţi
Mândrul nostru tricolor.
Poezii despre România. „Sus inima”, de George Coșbuc
Avem o mândră ţară –
Prin timpi de jale-amară
Strămoşii se luptară
S-o scape de stăpâni.
Azi singur noi, românii
Suntem în ea stăpânii,
Sus inima, români!
O lege-avem străbună –
Prin veacuri de furtună
Ea n-a putut s-apună
Strivită de păgâni.
Ne-a fost Cel-Sfânt tărie
Şi-n veci o să ne fie:
Sus inima, români!
În ţara românească
De-a pururi să trăiască
Credinţa strămoşească
Şi graiul din bătrâni.
Spre Domnul ţării gândul
De-a pururi noi avându-l,
Sus inima, români!
Poezii despre România. „Limba noastră”, de Alexei Mateevici
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.
Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Dacă ți-au plăcut aceste poezii despre România îți recomandăm și alte articole cu poezii și povești pentru copilul tău:
- Top 7 poezii pentru mama
- Poezii scurte pentru copii de 6 ani
- Poezii scurte de iarnă pentru copii
- Poezii pentru copii de 2 ani. Cele mai populare și haioase
- Poezii pentru copii de 10 ani
- Cele mai frumoase poezii românești pentru copii de la Arghezi și Coșbuc, la Nina Cassian și Elena Farago
- Poezii cu fiecare literă în parte (poezii cu litere)
