La braț cu autismul. Episodul 12. „Am dormit cu un cocoș în pat ca să scape copilul de fobia de păsări”

Georgiana Mihalcea, redactor
La braț cu autismul. Pregătirea de somn cu Sande

Fobii la copiii cu autism. David s-a temut și se mai teme încă de multe lucruri. Unele aparent normale, altele de neînțeles. Din teamă apar comportamente bizare, stereotipii, atitudine negativă, crize greu de gestionat și uneori violență. Am momente în care cred că frica-n sine poate fi una dintre cauzele autismului. De fiecare dată când David s-a confruntat cu o situație care i-a depășit puterea de înțelegere și acceptare a urmat încă o avalanșă de note autiste greu de gestionat. E foarte greu să găsești cauza ce declanșează un nou capitol autist. Și, odată găsită, îți trebuie luni sau ani să-l faci pe copil să accepte o realitate care-l doare. La propriu.

Și pentru că introducerea sună destul de general, am s-o concretizez cu o întâmplare de pe vremea când David avea aproape 4 ani. Era vara lui 2010 și mama tot insista să-l las pe David măcar un weekend la țară. Fusesem de atâtea ori împreună, dormisem acolo, chiar rămăsese fără mine câteva nopți pe vremea când era bebe, era Tibi, erau prietenii lui Mădălina și George, cățeii, purceii și câmpul pe care alerga el în voie.

Eu nu mă puteam dezlipi de David, îmi era imposibil de acceptat ideea că vin acasă de la serviciu și nu-l găsesc să mă joc cu el. Toată lumea mă bătea la cap că prea-l țin legat de mine, prea-l sufoc, prea cred eu că le știu pe toate! Eram mai naivă atunci și i-am crezut pe toți (acum nu mai suflă nimeni, au văzut în timp câtă dreptate am!). I-am făcut bagajul și l-am lăsat la țară.

La braț cu autismul. David era mereu în mișcare la țară, înainte de ziua în care a rămas singur

Și amintirea plecării de lângă el îmi provoacă un gol în stomac

Nici nu am făcut 10 kilometri și deja voiam să mă întorc să-mi iau copilul acasă. Am plâns tot drumul până la București, nu se mai înțelegea Florin cu mine. Toată lumea voia să-l vadă pe David independent, așa, peste noapte, numai eu simțeam prin toți porii că nu e momentul.

El, care alerga non stop prin curte și pe câmp, care smotocea găinile și câinii el, Mok cel mic, s-a pus într-un colț al canapelei și nimeni n-a reușit să-i intre-n voie. Mi-a povestit mama că suspina din când în când și stătea inert. N-a mâncat, n-a băut, n-a scos niciun sunet. Mama încerca să se dea peste cap să-l scoată din starea asta, de dragul lui, dar și pentru a-mi demonstra mie că n-am avut dreptate.

I-a făcut băița de seară și l-a băgat la nani. Nu a adormit, a suspinat toată noaptea și a stat în funduleț legănându-se, plângând și spunând fără oprire „mamiiii, mamiiii, mamiiiii”. Mama s-a speriat, era depășită de situație. Știu că ar fi vrut să fie bunică cu normă întreagă pe vremea aia, era primul ei nepot, ar fi meritat să simtă asta, dar, din păcate, eu aveam dreptate: David nu era pregătit să fie…independent. M-a sunat și mi-a povestit totul fix așa cum am scris mai sus: „Ia-l mamă, copilul ăsta se îmbolnăvește dacă mai stă o clipă fără tine”.

Cred ca și desenele lui tot furie și teamă exprimau pe atunci

Fobii la copiii cu autism. Câteva ore fără mine i-au șters toate achizițiile

De obicei ador să am dreptate, de data asta aș fi vrut să aibă mama. Aș fi vrut ca David să nu-mi simtă lipsa, să se bucure de mamaie Tanța și de Tibi și de tot ce îi oferea viața la țară. El însă alesese să iasă cu mine de mână din cochilia autismului și nu era pregătit să să aibă încredere în altcineva. Weekend-ul 23-24 august 2010 a avut urmări pe termen lung, foarte lung, extrem de lung, nepermis de lung. Ajuns acasă, David nu voia să mai vorbească, să se joace, nu-l mai interesa nimic. Îl țineam în brațe și nu-mi puteam stăpâni lacrimile: ce-am făcut? De ce l-am lăsat o noapte să sufere? Dacă nu-și mai revine niciodată? Dacă n-o să mai spună nici cele 20 de cuvinte pe care știa să le spună?

Am luat totul de la capăt. Tot ce construisem până atunci: un cuvânt, două cuvinte, trei; ținutul linguriței, urcatul singur pe scara toboganului, puzzle și incastru. Uitase tot. Sau se prefăcea că uitase tot. Habar nu aveam! Îți spune cineva când ai un copil autist de ce face ceea ce face? Uf, cum putusem să stric totul în numai câteva ore?

Mi-am luat concediu o săptămână să fiu cu el și-n zilele alea mi-a încolțit pentru prima oară ideea că aș putea să renunț la cariera mea jurnalistică și să fiu mamă 100%. Atunci am înțeles că doar așa, fiind cu el în fiecare clipă, voi reuși să-l înțeleg pe de-a-ntregul, să-i gestionez fiecare anxietate să-l fac să înțeleagă cum să facă față lumii în care trăiește.

„Bună, eu sunt Sande și am să te scap de fobia de cocoși”

Fobii la copiii cu autism. N-a mai vrut la țară aproape 1 an

Dacă acasă a intrat ușor-ușor în normal, la țară era o corvoadă să ajungem și să stăm. De când ne urcam în mașină și până ne întorceam era într-o agitație continuă, plâns, frică, o frică atât de mare, încât aveam impresia că-i prind inimioara cu mâna să nu-i fugă din piept. Cât dura drumul îi cântam, îl țineam în brațe, iar el urla, se contorsiona în fel și chip, tremura. Îi juram că nu va mai rămâne singur niciodată, ca mami e cu el în orice clipă. La țară era rezervat, tresărea la orice sunet, nu mai era atras de nimic din curte. Dar eu insistam odată la două săptămâni să-l duc acolo.

Fusese fericit în trecut, va fi și-n viitor. Știam că, dacă renunț să mai merg, e o bătălie pierdută. Și nu puteam face asta. Trebuia să văd ce-l sperie, de ce îl sperie, cum fac să nu-l mai sperie? După câteva luni a înțeles că nu-l mai las singur. Însă l-am văzut întâmplător că tresare la vederea unei pene de pasăre.
Pare exagerat pentru cineva cu copil tipic, dar, în cazul autismului e un mare semnal de alarmă. De ce se sperie de pană? E ceva legat de păsări? Dar ce i-au făcut păsările? El intra în cotețe și lua oul de sub găină. Care-i treaba? Ce să fac?

Fobii la copiii cu autism. Cocoșul Sande-terapeut de Cosmești

Am realizat că în noaptea ACEEA, când el tremura de groaza despărțirii de mine, a auzit de mai multe ori cocoșii cântând noaptea. Mai mult ca sigur că a asociat cântecul nocturn cu anxietatea de separare și, ori de câte ori vedea un element ce-i sugera o pasăre, probabil că i se declanșau flash-uri legate de panica de atunci. Nu, nu-s psihiatru, nici psiholog, sunt „expertă în mintea lui David”, și asta e răspunsul găsit de mine, în mod empiric la fobia lui David.

Am aflat cauza, cum o rezolv? Dacă David acceptă iar păsările de la țară, va accepta și țara și familia mea și vizitele nu vor mai fi un drum al plângerii. Toate se leagă între ele ca un puzzle, îmi mai trebuia un conector, un element de desensibilizare.
Am luat-o băbește, cu principiul străvechi „cui pe cui se scoate”, am găsit cel mai mic cocoș din curte și l-am adus aproape de David.

Din fobie am dat-o-n dependență

Sande era un cocoș de rasă pitică, frumos colorat, docil, probabil de bătrânețe. În el David a găsit un aliat în lupta cu fobia cocoșească. Cu Sande în brațe se plimba prin curte, mergeam cu el la magazin, pe la alte neamuri și prieteni. Sande era peste tot pe unde era și David la țară. Chiar peste tot, căci dormea cu noi în pat. De ce? Că noaptea, la 12, la 2 la 5 când cântau cocoșii din curte să cânte și el alături de noi, ca David să vadă live care e treaba și să o înțeleagă. Apoi să o accepte.

Ai dormit vreodată cu un cocoș în pat toată noaptea? Mă gândeam eu că nu! Nici eu nu mă vedeam făcând asta vreodată, dar autismul te transformă în ce vrea el! Sande primea pamperși înainte de a ne pune la somn, că deh, o fi fost el terapeut, dar tot pasăre rămânea. Îl puneam între mine și David ca el să ne simtă pe amândoi.

Când noaptea cântau cocoșii, cânta și Sande, tremura David, tremuram și eu, ne linișteam cu toții și adormeam până la următoarea simfonie. Nopți în șir. Toate nopțile în care mergeam la țară în lunile ce vor urma. Ideea asta aparent tâmpită a funcționat destul de bine: David nu se mai temea să meargă la țară, cum ajungeam la poartă Sande era deja prins de ai mei și-și lua în serios rosul de „cocoș de companie”.

Când legătura dintre ei era intensă, îl mai luam câte o săptămână și pe la București, mai ales după ce ne-am mutat la căsuța noastră.

Sande și-a făcut treaba mai bine doi ani. Fără el, poate o vedeam pe mama mai rar, poate că David n-ar mai fi mers la țară niciodată, poate l-ar fi speriat toată viața o pană de găină sau un „cucurigu”. Sande a fost unul dintre eroii lui David. Cred că e undeva într-un Rai al păsărilor la loc de cinste! A murit de bătrânețe, căci prietenia cu David l-a salvat de la transformarea în supă! Mulțumesc, Sande! Ai făcut o treabă grozavă!

În episodul următor voi povesti câteva aventuri trăite cu „Cocu”, porcul de pluș care trebuia să fie peste tot unde era David; pe care ba îl uitam în magazin, ba îl scăpam în lac, ba-l uscam la microunde că nu avea timp să se zvânte!

  • Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
  • Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebookunde marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa