Publicarea rezultatelor la Evaluarea Națională a adus bucurie în unele familii și tristețe în altele. Când media obținută nu îi permite copilului să intre la liceul sau liceele dorite, iar dezamăgirea lui e mare, în mintea părinților se nasc o serie de întrebări: Ce n-a mers? Unde am greșit? Ce mai putem face acum?
Psihopedagogul Ina Ilie lucrează de mulți ani cu elevi și părinți și face „antrenamente” emoționale și cognitive pentru acest examen. Aceasta crede că, înainte de a analiza greșelile, ar trebui să avem deja răspunsul la o altă întrebare: „Cine este cu adevărat dezamăgit? Părintele sau copilul?”. Pentru că, spune ea, răspunsul poate da tonul întregii conversații care urmează.
„Sunt părinți care simt dezamăgire, rușine sau vină pentru că al lor copil n-a performat și că va trebui să spună și altora asta. Și eu am trecut prin examene cu copiii mei, și mie mi-au trecut prin cap aceste gânduri”, spune psihopedagogul Ina Ilie. Deși puțini părinți vorbesc deschis despre asta, sentimentul este mai răspândit decât am crede. Un studiu realizat pe peste 3.500 de familii, citat de American Psychological Association, arată că aspirațiile ridicate ale părinților pot avea un efect pozitiv asupra rezultatelor școlare doar atunci când rămân ancorate în posibilitățile reale ale copilului. Atunci când diferența dintre așteptările părinților și performanța copiilor devine prea mare, putem obține efectul invers: presiunea ajunge să afecteze rezultatele.
Ina Ilie spune că a înțeles pe propria piele cât de ușor ajung părinții să își proiecteze propriile așteptări asupra copiilor. „Fiul meu cel mare, care a dat acum câțiva ani acest examen, nu a performat cum mi-am dorit eu. Probabil că l-am și împins foarte tare de la spate. L-am pregătit suplimentar, am stat lângă el, l-am ajutat cât am putut, l-am susținut. A intrat totuși la un liceu pe care el și l-a dorit, chiar era în top trei pe lista lui de preferințe. Privind în urmă, realizez că a fost alegerea corectă pentru el. Pentru că el atât a fost dispus să muncească. Atât și-a dorit în acel moment. Desigur, noi putem să ne dorim luna de pe cer, dar trebuie să ne uităm la copilul nostru și să înțelegem că noi nu suntem definiți de rezultatele copiilor”.
De ce ajungem, uneori, să punem pe umerii copiilor propriile noastre ambiții? Fie pentru că noi, la rândul nostru, am fost performeri, fie pentru că ne spunem: «O să realizeze copilul ce n-am realizat eu», precizează psihopedagogul. „Însă este foarte important să ne dăm seama de două lucruri: unu – nu toți copiii vor lua 10 și doi – nu toți copiii vor performa așa cum ne dorim. Mi s-a întâmplat cu ambii copii să fiu mai dezamăgită decât ei la examenele pe care le-au susținut. Și atunci mi-am dat seama că la mine e de lucru. Eu aveam așteptări foarte mari. Însă, ca părinte, trebuie să poți spune: «Tu ai drumul tău. Te voi ajuta, te voi sprijini cu ce știu eu să fii cât mai bine». Dar nu poți să decupezi ambiția asta din tine și s-o lipești la ei. Copiii noștri nu suntem noi și noi nu suntem copiii noștri – slavă cerului! – pentru că asta înseamnă că fiecare are drumul lui”.
Liceul „cel mai cel” nu este întotdeauna liceul potrivit
Mulți părinți trăiesc cu impresia că admiterea la un liceu de top garantează succesul, iar dacă n-ai ajuns acolo viitorul este compromis. Ina Ilie spune că experiența i-a arătat exact contrariul. Își amintește cazul unui coleg de clasă al fiului ei, un copil care obținuse nota 10 la Evaluarea Națională. „Ar fi vrut să dea la un anumit liceu. Însă după ce a primit rezultatele, pentru că media era atât de mare, părinții i-au zis: «Dar de ce nu te duci tu la cel mai tare liceu?». A mers acolo în clasa a IX-a, dar s-a transferat după două luni. Nu și-a găsit locul, deși era un copil de nota 10. Nu a rezonat cu mediul și a schimbat vreo două licee până când și-a găsit unul cât de cât ok”, își amintește psihopedagogul. „Nu ne ținem cu dinții de «standarde». Dacă n-ai intrat unde ți-ai dorit nu înseamnă că nu ai valoare. Nu înseamnă că viața ta s-a dus”.
Ina Ilie spune că a întâlnit și situația inversă: copii care au ajuns în licee mai puțin prestigioase, dar care au descoperit acolo profesori și domenii de studiu care le-au schimbat parcursul. „Există copii care poate că nu au ajuns la un liceu de top, dar care au găsit un profesor de fizică foarte bun sau un prof de chimie foarte bun. Și atunci copilul se îndrăgostește de acele materii și excelează în acele domenii. Ajunge să-și creeze un drum din asta”.
Două examene nu te definesc
Poate cel mai important lucru pe care îl uităm după afișarea rezultatelor este ce măsoară, de fapt, acest examen. „Această notă reflectă punctual româna și matematica în acele momente, la ora 9 dimineața, luni și miercuri. Atât. Nu surprinde adevăratul potențial al copilului. Nu reflectă cine este el și ce poate el face în viața asta”. Ideea este susținută și de cercetările privind impactul anxietății asupra examenelor. Potrivit platformei educaționale The Learning Scientists, studiile se pun de acord asupra faptului că „anxietatea de examen interferează cu memoria de lucru, ceea ce duce la performanțe mai slabe la teste”. Cu alte cuvinte, într-o situație de stres intens, performanța din ziua examenului poate să nu reflecte în totalitate ceea ce știe sau poate un copil.
Ina Ilie vorbește despre asta și din experiența propriei familii. „Fiul meu cel mare nu a excelat la română și matematică, dar îi place foarte mult chimia și învață cu drag. Acum face parfumuri. Are un laborator acasă și a fost deja admis la Politehnică printr-un program dedicat elevilor de liceu”.
Întrebarea care schimbă conversația
După afișarea rezultatelor și după primul șoc, urmează poate cea mai importantă conversație dintre părinte și copil. Nu despre medii sau despre licee, ci despre ce urmează. „Ți-ai fi dorit mai mult? Dacă ai putea, ce ai schimba acum?”. Pentru Ina Ilie, întrebarea aceasta schimbă complet perspectiva asupra unui rezultat. „În ecuația succesului copilului intră foarte mult încrederea în sine, susținerea pe care i-o acordăm, stima de sine și această mentalitate de proces, de progres: «Ai muncit atât, astea sunt rezultatele deocamdată. Știi deja că, dacă vei munci mai mult, poți să obții mai mult. Ai greșit niște lucruri? Foarte bine! Ai de lucrat la asta. Acestea sunt lecțiile pe care le putem lua de aici»”.
Ideea este apropiată de ceea ce psihologul Carol Dweck, profesoară la Universitatea Stanford, numește growth mindset (mentalitatea de creștere): convingerea că un rezultat nu este un verdict asupra valorii sau inteligenței unui copil, ci o oportunitate de a învăța și de a progresa. În cartea Mindset, Dweck scrie: „În mentalitatea de creștere, eșecul poate fi o experiență dureroasă. Dar nu te definește. Este o problemă care trebuie înfruntată, gestionată și din care poți învăța”.
În practică, psihopedagogul Ina Ilie spune că mulți elevi ajung singuri la această concluzie. „Am lucrat cu copii care s-au mobilizat foarte mult în ultimele două-trei luni înainte de Evaluarea Națională și care mi-au spus pe final: «Îmi pare rău că nu m-am mobilizat mai devreme». Și le-am spus: «Foarte bine că ai observat asta. Vei ști de acum că, dacă îți dorești ceva cu adevărat, trebuie să te mobilizezi din timp». Acest examen este și o lecție de viață și asta trebuie «să stoarcem» din el. Ce ai învățat despre tine? Ce ai schimba? Ce vei face diferit data viitoare? Pentru că vor mai fi examene. Vor mai fi momente în care vei avea un obiectiv și va trebui să te pregătești pentru el”.
Ina Ilie crede că această lecție este cu atât mai importantă pentru copiii de azi, care cresc într-o lume cu „instant gratification”, în care aproape orice se obține imediat. Tocmai de aceea, spune ea, un examen îi poate ajuta să înțeleagă că unele lucruri cer timp, răbdare și consecvență. „În momentul în care copilul spune: «Am dat tot ce am putut», îl susții. Dacă spune: «N-am dat tot ce am putut, mai puteam mai mult», atunci îl întrebi: «Cum vrei să te susțin ca data viitoare să dai cât poți tu de mult?». Despre asta este vorba”.
Arcul și săgeata
Vorbind despre relația părinte-copil, mai ales în contextul examenelor, al creșterii personale și al parcursului imaginat pentru viitor, Ina Ilie folosește metafora arcului și a săgeții. „Cum spunea Kahlil Gibran, în poemul „On Children”, părintele este arcul, copilul e săgeata. Arcul, odată ce a eliberat săgeata, stă drept, stă ferm, puțin în sus, ca să dea o direcție aspirațională. Dar după ce i-a dat drumul săgeții, ce mai poate face arcul? Săgeata a plecat pe drum. Că nimerește ținta, că merge un pic pe lângă țintă, ăsta este drumul săgeții”.
Din perspectiva psihopedagogului, bazându-se și pe experiențele din propria familie, rolul părintelui rămâne unul de sprijin, nu de control. „Eu sunt un fel de «părinte-antrenor» și îl ajut să performeze cât poate el de bine, pentru cât își dorește el de mult. Deocamdată. O să avem, poate, surpriza să vedem că înflorește, că descoperă că poate foarte mult la ceva și să crească foarte mult. Sunt tot felul de ecuații. Suntem unici, fiecare dintre noi. Cred că cel mai important este să ne ținem copiii aproape, cu iubire, cu fermitate și cu susținere. Și să știm că nu se termină viața odată cu admiterea în clasa a IX-a. Viața abia începe”.
