Se vorbește des despre elevi care nu mai sunt interesați de școală sau care nu mai învață ca înainte. Din clasă, însă, imaginea e mai complicată. În fața unui profesor în care au încredere, elevii încep să vorbească despre ce îi apasă – cum se simt la școală, teama de a fi judecați sau sentimentul că nu sunt înțeleși. Un profesor de la Colegiul Național „Sf. Sava” din București descrie această realitate văzută din bancă și de la catedră.
Bogdan Teodorescu, căruia elevii îi spun „Sibi”, este profesor de educație vizuală. Porecla, rămasă din adolescența lui, spune și ceva despre relația pe care o are cu elevii: una apropiată, care îi permite să aibă discuții sincere, profunde cu liceeni și să înțeleagă ce le lipsește atunci când îi vede triști sau îngândurați. Este unul dintre profesorii în fața cărora elevii chiar vorbesc – și unul dintre cei care îi întreabă ce e cu ei atunci când tac. În interviul de mai jos, „Sibi” vorbește despre o generație de liceeni obosiți, aflați sub presiunea constantă a evaluărilor, cu o mare frică de eșec.
Totul Despre Mame: Cum ar descrie elevii dvs. școala românească?
Profesor Bogdan Teodorescu: Probabil ar spune că este obositoare. Un traseu lung de examene și evaluări, care lasă puțin spațiu de respirație. Se vede pe fețele lor un amestec de epuizare și agitație continuă. Sunt în același timp obosiți și tensionați, ca și cum ar fi mereu într-o cursă. Nu e nevoie de statistici ca să observi asta. E suficient să îi privești.
Există copii care vin la școală cu frică reală? De ce se tem?
Da. Frica de școală nu mai e o excepție, ci un fenomen tot mai vizibil. Elevii se tem de eșec, de umilință, de felul în care sunt văzuți de ceilalți. La asta se adaugă și presiunea constantă a expunerii – totul poate ajunge online, totul poate fi comentat. Ecranele amplifică aceste frici. Dispare intimitatea, iar orice greșeală pare mai mare decât este. Anxietatea devine aproape o stare de fundal pentru mulți adolescenți. Școala nu creează singură aceste temeri, dar nici nu are întotdeauna resursele să le gestioneze. Iar pentru un copil, diferența o face adesea dacă există sau nu un adult care vede dincolo de comportament și înțelege frica din spate.
Despre ce vorbesc adolescenții când se deschid? Ce îi doare cel mai tare?
Dincolo de diferențele dintre ei, apare un tipar comun. Mulți adolescenți vorbesc despre o lume care li se pare nesigură și greu de înțeles. Îi preocupă ce se întâmplă în jur – conflicte, crize, viitorul planetei – dar și felul în care adevărul pare tot mai relativ. În acest context, neliniștile personale cresc. Apare o senzație de lipsă de direcție și, foarte des, sentimentul că nu sunt ascultați cu adevărat. Un lucru revine constant: ideea de nedreptate. Reacționează puternic la situațiile pe care le percep ca fiind incorecte, iar sensibilitatea lor amplifică aceste trăiri. În fond, nu e doar o problemă individuală. Trăim într-un spațiu în care toată lumea vorbește, dar puțini ascultă. Iar adolescenții resimt asta poate cel mai intens.
Ați văzut situații în care școala ajunge să îi afecteze negativ pe unii elevi?
Da, dar nu neapărat prin intenții greșite, ci prin confuzie. Școala funcționează într-un context mai larg care, la rândul lui, este confuz: presiune constantă, competiție, expunere, reguli care nu sunt întotdeauna clare sau coerente. În acest cadru, accentul ajunge să cadă prea mult pe rezultate și pe performanță ca formă de validare. Pentru unii copii, mai ales pentru cei sensibili sau mai reflexivi, asta poate deveni apăsător. Nu toți se regăsesc în ritmul acesta. Unii ar avea nevoie de timp, de explorare, de spațiu în care să descopere, nu doar să performeze. Când nu îl au, se retrag sau își pierd interesul. Așa apare senzația că școala nu îi ajută, ci îi îndepărtează de ei înșiși.
Există elevi care „abandonează” școala fără să plece din ea?
Sunt elevi care rămân fizic în școală, dar nu mai sunt prezenți cu adevărat. Se vede în indiferență, în lipsa de implicare, în scăderea atenției față de ceilalți. Uneori apare și o retragere din regulile de bază ale conviețuirii – politețe, respect, interes. Este greu de acceptat că un copil „abandonează” fără să plece, dar se întâmplă. Și, de cele mai multe ori, nu este un gest brusc, ci un proces lent. Speranța este că unii dintre ei își pot regăsi mai târziu direcția, chiar dacă în acel moment par pierduți.
Ați auzit elevi spunând „sunt prost”, nu „am greșit”? Ce rol are școala aici?
Elevii nu spun neapărat direct „sunt prost”, dar se vede în felul în care se privesc. E o autodevalorizare mai tăcută, dar foarte prezentă. Paradoxal, „am greșit” este mai greu de spus, pentru că implică asumare și curaj. „Sunt prost” devine o etichetă mai simplă, dar și mai periculoasă, pentru că duce rapid la autosabotare. Școala are un rol esențial aici. Este locul unde copilul își confirmă sau își schimbă imaginea despre sine. Dacă accentul cade doar pe rezultate și comparații, elevul începe să creadă că valoarea lui depinde de note. În schimb, acolo unde există spațiu pentru greșeală și încurajare, apare și curajul de a spune „am greșit” – iar asta schimbă complet parcursul unui copil.
De ce unii profesori nu reușesc să ajungă la elevi, chiar dacă știu materia?
De multe ori, problema nu e lipsa de competență, ci frica. Frica de a pierde controlul, de a nu fi nedrepți, de a nu fi „luați peste picior”. Când apare această frică, relația devine rece și rigidă. Elevii simt imediat și se retrag. În loc de dialog, apare distanța. În același timp, sistemul adaugă presiune: multe reguli, multe formalități, puțin spațiu real pentru relație. Iar când totul devine foarte rigid, dispare exact acel lucru care face diferența – conexiunea umană. Un profesor ajunge la elevi nu doar prin ce știe, ci prin disponibilitatea de a-i asculta și de a intra în relație cu ei.
Ce înseamnă pentru un adolescent un profesor bun astăzi?
În esență, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Un profesor bun își stăpânește materia, este corect și organizat. Dar asta nu este suficient. Pentru elevi contează foarte mult și felul în care profesorul relaționează cu ei. Comunicarea, disponibilitatea de a asculta și o formă reală de bunăvoință fac diferența. Adolescenții respectă în continuare cunoașterea, dar se și tem de ea. Fără un adult care să îi încurajeze, această teamă rămâne și îi blochează. În același timp, a apărut o schimbare: unii elevi caută mai degrabă pe cineva care să le garanteze succesul, nu doar să îi însoțească în procesul de învățare. Asta pune profesorul într-o poziție dificilă. Profesorul bun nu este cel care promite rezultate, ci acela care rămâne alături de elev în parcursul lui.
Unde trasați linia între apropiere și responsabilitate față de elevi?
Linia nu e una fixă, dar apare din felul în care se construiește relația în timp. Încerc să reduc tensiunea și să creez spațiu de dialog, dar fără să pierd rolul pe care îl am. Există, inevitabil, o diferență între profesor și elev. Chiar dacă apare apropierea, rămâne o formă de autoritate. Nu e o relație complet simetrică și nici nu ar trebui să fie. Important este ca această autoritate să nu blocheze comunicarea. De aceea, încerc să folosesc dezbaterea și dialogul ca punte, nu ca sursă de conflict. Apropierea funcționează atunci când există respect de ambele părți, dar și limite clare care protejează relația.
Vi s-a întâmplat ca un elev să vă spună ceva grav, dar să simțiți că nu puteți spune mai departe fără să-i pierdeți încrederea?
Se întâmplă astfel de situații și nu au soluții simple. Fiecare caz e diferit și trebuie înțeles în context. Un elev care alege să vorbească cu un adult face deja un pas important. Asta înseamnă că are nevoie de sprijin și că a găsit pe cineva în care are încredere. În același timp, profesorul nu poate ignora responsabilitatea pe care o are. E nevoie de mult tact și răbdare. Uneori, informațiile sunt incomplete sau diferite în funcție de cine le spune, iar rolul adultului devine și acela de a înțelege, de a compara și, dacă e cazul, de a media. Sunt situații care pot fi gestionate și altele care depășesc resursele unui profesor sau ale școlii. Important este ca elevul să nu fie lăsat singur.
Ce face mai mult rău: o notă mică sau felul în care este dată?
În mod ideal, felul în care este primită nota ar conta mai mult. În realitate, însă, accentul rămâne pe rezultat. Notele mari sunt „luate”, cele mici sunt „date”. Diferența de limbaj spune multe despre cum sunt percepute. Evaluările slabe sunt contestate, ceea ce arată că există încă o preocupare pentru corectitudine, dar în același timp sunt acceptate multe compromisuri. Problema este că nota ajunge să înlocuiască sensul evaluării. Devine fie pedeapsă, fie recompensă, și mai puțin asociată unui instrument real de învățare. În aceste condiții, relevanța ei scade, iar impactul emoțional crește.
Într-un liceu de performanță, ca „Sava”, ce rol are ora ora dvs. pentru elevi?
Ideea de performanță este peste tot în școală, dar nu înseamnă același lucru pentru toți. Uneori este despre progres real, alteori despre comparație și statut.
Ora de educație vizuală funcționează diferit. Nu este centrată pe performanță în sens clasic, ci pe descoperire și reflecție. Pentru mulți elevi, este unul dintre puținele spații în care pot încetini, pot privi altfel lucrurile și își pot redescoperi sensibilitatea. Nu există presiunea unui „record”, ci mai degrabă libertatea de a înțelege. Problema este că astfel de spații devin din ce în ce mai rare, într-un sistem orientat spre utilitate imediată.
Sunteți tată de fată. V-a schimbat asta felul în care vă uitați la elevi? V-a ajutat să-i înțelegeți mai bine?
Într-o anumită măsură, da, dar nu a schimbat radical lucrurile. Mai degrabă școala mi-a influențat felul în care îmi privesc copilul decât invers. Profesorii petrec mult timp cu adolescenții, dar îi văd într-un context limitat. Părinții, la rândul lor, îi văd în alt context. Cele două perspective nu sunt identice. Adolescentul nu este același la școală, acasă sau în mediul online. Identitatea lui se construiește din mai multe straturi, care nu coincid întotdeauna. Ce devine clar este că nici părintele, nici profesorul nu au control total. Chiar și cu intenții bune, nu există soluții perfecte pentru toate situațiile.
Experiența de profesor m-a făcut mai atent la dificultățile prin care trec elevii și la felul în care acestea pot apărea și în viața de familie. În același timp, relația dintre educația din familie și cea din școală nu este întotdeauna simplă. Diferențele de valori sau de așteptări pot genera tensiuni, dar și oportunități de înțelegere. Privite cu atenție, aceste diferențe pot ajuta la construirea unor relații mai echilibrate.
Cum vă amintiți propria adolescență? Ați avut profesori care v-au influențat?
Da, și cred că fără câțiva profesori importanți experiența mea ar fi fost complet diferită. Îmi amintesc o educatoare care ne-a dat, foarte devreme, încredere. Ne punea în mână lucruri considerate „grele” – atlasul de botanică sau vioara – și ne trata cu seriozitate. Asta transmitea un mesaj simplu: „poți”. Mai târziu, am întâlnit profesori care nu se temeau să improvizeze, să iasă din tipare și să creeze spațiu pentru imaginație. Nu insistau obsesiv pe utilitate sau rezultate, ci pe plăcerea de a învăța. Privind înapoi, cred că profesorii care rămân sunt cei care dau curaj. Asta e, poate, cea mai importantă lecție.
Ce vă spun foștii elevi după ce termină liceul?
Experiențele sunt foarte diferite. Unii își amintesc cu recunoștință, alții cu rezerve. Școala este un spațiu în care fiecare trăiește altceva, în funcție de profesori, colegi și propriul parcurs. Un lucru apare însă des: comparațiile. Între colegi, între profesori, între alegerile făcute mai târziu. Interesant este că unele lucruri capătă sens abia după ce trece timpul. De exemplu, ideea de interdisciplinaritate sau anumite discuții din clasă sunt înțelese mai bine după experiența facultății. Pentru mine, cele mai importante sunt semnele că legătura nu s-a pierdut: un mesaj după ani, o carte poștală dintr-un muzeu, o invitație la un proiect personal. Asta arată că, dincolo de note sau rezultate, a rămas ceva.
FOTO: arhiva personală
Cum a apărut numele „Sibi” și ce înseamnă această poreclă pentru relația cu elevii?
Poreclele apar des în școală, iar „Sibi” vine din perioada în care eram elev. Cred că astfel de nume apar din nevoia elevilor de a apropia profesorii de lumea lor. Este, probabil, și un semn de afecțiune. „Domnul Teodorescu” nu dispare complet, apare în contexte oficiale. Dar în rest, această formă mai relaxată de adresare face relația mai naturală. În același timp, nu schimbă rolurile. Există în continuare o diferență între profesor și elev, chiar dacă limbajul devine mai familiar.
