FRÍCĂ s. f. Stare de adâncă neliniște și de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoșare. (cf DEX, 2009)
Patru ani mă despart de momentul „primei zile de şcoală a bobocelului”. „Bobocelul” meu se apropie acum deja de sfârşitul ciclului primar şi, inevitabil, privirea părintelui pică retrospectiv şi melancolic peste ultimii patru ani, definiți de un singur cuvânt: „frica”!
Cum îl formezi, aşa îl ai patru ani la clasă
Am „oferit” sistemului de învăţământ romanesc un viitor „elev silitor”, un copil vesel, liber şi care învăţa cu plăcere până la momentul intrării în şcoală. Citea, scria, făcea adunări, era pasionat de istorie şi cartografie. Aşa a fost el, fără a-l împinge cineva de la spate. A învăţat de drag, cerea atlase în loc de cărţi cu poveşti, aştepta cu nerăbdare începerea şcolii ca să aibă propriul profesor de geografie şi istorie.
Dar nu, geografia şi istoria nu se învaţă în primul an de școală. În primul an de şcoală se învaţă frica, pe cât posibil în toate nuanţele sale, pentru că, nu-i aşa, „cum îl formezi, aşa îl ai patru ani la clasă”. Frica de a te mişca în bancă, frica de a cere voie la toaletă, frica de a atinge materialele pentru lucru manual, frica de a nu greşi poezia la serbare. Frica în locul libertăţii, al respectului şi a regulilor explicate pe înţeles, argumentate cu motivaţia reală din spatele lor.
Copiii învaţă încă din primul semestru de şcoală să nu vorbească în timpul orei pentru că, dacă o vor face, vor lua insuficient sau „față tristă” pe caiet, asociate întotdeauna cu o muştruluială din partea învăţătoarei şi, nu de puţine ori, şi din partea părintelui. Elevul va tăcea la oră de frică, nu pentru că a înţeles că, vorbind, nu va mai putea asculta lucrurile interesante pe care doamna le povesteşte.
Nu aleargă pe holuri de frica profesorului de serviciu şi a palmei sale grele, nu pentru că ştie că spaţiul fiind mic, se poate lovi rău.
Îşi face temele cu teama de pedeapsă, din teama de a nu fi catalogat „puturosul clasei” sau „viitor corijent”, de teama că prietenii lui din pauză vor face pe placul învățătoarei și îi vor striga in cor: „leneșuuuul!” Celebrele abţibilduri cu fețe triste exprimă clar tristeţea „mamei noastre de la scoală”, profund dezamăgită că eforturile sale nu sunt răsplătite prin munca elevului. Dar bobocul nu ştie, bietul de el, că în joc e mult mai mult decât educaţia sa: e în joc imaginea învăţătoarei în faţa celorlalte colege, poziţia pe care aceasta o ocupa în clasamentul nescris pe care fiecare scoală îl are. Aşa că se pune elevul „cu burta pe carte” şi învaţă de frică să nu dezamăgească adultul, merge şi la meditaţii şi face exerciţii din culegeri, pentru că se apropie concursurile şcolare iar el, cu lecţia de acum învăţată, va avea grijă să nu îşi decepţioneze învăţătoarea, să nu îşi supere părinţii, să nu primească pedeapsa.
Dacă îi plăcea să citească, acum o face cu silă, din obligaţie. Lecturile obligatorii sunt anoste şi neinteresante, ca dintr-o lume de mult apusă, pe care copilul nu o înţelege şi în care nu se regăseşte. Dacă iubea istoria, acum abia deschide caietul, pentru că materia se predă după manuale dezarticulate şi palide, cu acelaşi accent pe anii de domnie şi bătălii purtate, cu informaţii nelegate între ele, multe şi adunate alandala.
Evaluarea naţională, acest bau-bau de care depinde soarta viitorului adult
Dacă ai totuşi norocul de a avea la clasă o învăţătoare care nu se pliază regulii şi care îşi doreşte să îndrăgostească copiii de verbul a şti, atunci o altă parte vitală a sistemului de învăţământ, un corp unitar şi rigid preia rolul acesteia: grupul părinţilor. Părinţii generaţiei noastre ştiu bine ce înseamnă greutăţile vieţii, ce valori trebuie să respecţi pentru a avea o situaţie. Aceştia vor pune presiune până când şi învăţătoarea răzvrătită, şi acei elevi şi părinţi mai rebeli vor înţelege odată pentru totdeauna că urmează Evaluarea naţională, acest bau-bau de care depinde soarta viitorului adult, succesul sau dimpotrivă, ratarea sa în viaţă.
Elevul începe atunci să vrea de la sine meditaţii, ca x sau y coleg, din ce în ce mai conştient că în clasa a treia nu e chiar floare la ureche. Îşi va analiza la sânge orele libere, comparându-le cu cele ale unui alt copil din clasă, mult mai responsabil şi conştient de faptul că frica de un apartament confort doi se tratează cu ore suplimentare de joacă asistată.
Încet dar deplin, copilul liber de la sfârşitul grădiniţei va şti şi celelalte cuvinte din familia fricii: linguşeala, prefăcătoria, minciuna faţă de alţii şi, cel mai trist, faţă de sine însuşi; va învăţa să îşi reprime teama şi să o exteriorizeze în agresiune faţă de colegi.
