Predarea necondiţionată

Raluca Dumitrică
Predarea necondiitonata Alfie Kohn/Totul despre mame

Predare neconditionata Alfie Kohn/Totul despre mameAcceptarea bazată pe ascultare

Uneori, condiţiile impuse de acceptare au mai mult de a face cu respectarea decât cu succesul. Un exemplu în acest sens: scoaterea temporară a unui student de la o activitate din clasă sau chiar din şcoală pentru că e obraznic. Această practică are drept explicaţie faptul că, dacă unui elev îi este permis să se poarte urât, nu este corect faţă de ceilalţi. Dar celorlalţi studenţi, cei în al căror nume se presupune că s-au luat aceste măsuri, li se spune, de fapt, că toată lumea face parte din această comunitate numai în anumite condiţii. Acest lucru creează un climat neliniştit, dubios, şi în cele din urmă nesigur.

Adele Faber şi Elaine Mazlish (1995) ne cer să ne punem în locul unui copil care a fost supus la pedeapsa cunoscută eufemistic ca time-out: „Daca aţi fi adult, vă puteţi imagina cât de plin de resentimente şi de umilit v-aţi simţi când cineva v-ar izola forţat pentru ceva ce aţi spus sau aţi făcut”. Pentru un copil, cu toate acestea, e chiar mai rău, deoarece el poate să creadă „că este ceva atât de greşit cu el încât trebuie să fie eliminat din societate”.

Cei care par să accepte elevi condiţionat, cerându-le să acţioneze într-un mod deosebit pentru a fi evaluaţi sau chiar pentru a li se permite să rămână în clasă, se văd de multe ori puşi în situaţia de a încerca să consolideze sau de a elimina anumite comportamente ale elevior. Ceea ce nu văd ei de multe ori este că tehnicile tradiţionale de management al clasei, alături de accentul îngust pus pe comportamente observabile care stau la baza acestor tehnici, sunt foarte dificil de îngurgitat pentru persoana care se angajează în aceste comportamente. De fapt, aş propune următoarea regulă: valoarea unei cărţi despre copii să fie invers proporţională cu numărul de dăţi în care cuvântul comportament se regăseşte în paginile sale. Când comportamentele diferite sunt obiectivul nostru principal, ajungem să ignorăm copilul în întregime.

Asta nu înseamnă că pedagogii model care evita time-out-ul, detenţiile şi alte pedepse ignoră pur şi simplu abaterile disciplinare. Alternativa reală la a-i face pe copii să sufere pentru obrăzniciile lor (sau la oferirea de recompense pentru a face ceea ce li se spune) este de a lucra cu ei pentru a rezolva problemele. O astfel de abordare (Project Child Development, 1996; DeVries şi Zan, 1994; Kohn, 1996), deşi cere mai mult de la profesor, spre deosebire de abordarea „a face”, este o afacere mai eficientă, deoarece, chiar dacă aceasta din urmă reuşeşte să impună ordinea temporar, obţine ascultarea prin subminarea dezvoltării morale a elevilor, prin compromiterea relaţiei dintre profesor şi elevi şi îngreunând stabilirea unui mediu propice de învăţare. În concluzie, dând impresia că îi apreciem pe copii doar atunci când aceştia sunt buni, nu promovăm bunătatea mai mult decât dacă am lăsa impresia că îi apreciem pe copii doar atunci când aceştia au rezultate bune.

Într-un pasaj sclipitor din cartea sa Learning to Trust (2003), Marilyn Watson a precizat că un profesor poate să le explice clar studenţilor că anumite acţiuni sunt inacceptabile, oferind în acelaşi timp „un fel foarte profund de asigurare, asigurarea că el e încă preocupat de ei şi că nu-i va pedepsi sau îi va abandona, chiar dacă ei au un comportament foarte rău”. Această poziţie permite ca „cele mai bune argumente ale lor să iasă la suprafaţă”, oferind astfel „spaţiu şi sprijin pentru ca ei să se gândească şi să se angajeze în mod autonom în actul moral de compensare”, care înseamnă să ne dăm seama cum să îndreptăm lucrurile după ce facem ceva greşit. „Dacă vrem ca elevii noştri să creadă că ne pasă de ei”, conchide ea, „atunci trebuie să ne afişăm afecţiunea noastră, fără a cere în schimb ca aceştia să se comporte sau să îndeplinească sarcinile în anumite moduri. Nu e vorba că nu vrem şi nu ne aşteptăm la anumite comportamente; ba da. Dar preocuparea sau afecţiunea noastră nu depind de ele”.

Aceasta este cheia predării necondiţionate şi Watson subliniază faptul că este mai uşor să menţinem această poziţie, chiar şi cu copiii care sunt frecvent jignitori sau agresivi, dacă ţinem cont de ce ei se poartă aşa. Important este ca profesorul să se gândească la nevoile acestor elevi (din punct de vedere emoţional) pe care, probabil, nu şi le-au sasfăcut. În acest fel, el poate vedea „copilul vulnerabil din spatele unei aparenţe neplăcute sau ameninţătoare”.

Opinia populară este că acei copii care se comportă necorespunzător ne „încearcă limitele” – o expresie adesea folosită ca justificare pentru impunerea mai multor limite sau pedepse. Dar poate că astfel de copii ne încearcă cu totul altceva: necondiţionalitatea grijii noastre pentru ei. Poate că ei acţionează în moduri inacceptabile pentru a vedea dacă ne vom opri din a-i accepta.

Astfel, un profesor (citat în Watson, 2003), a avut de-a face cu un copil deosebit de dificil şi, ca să poată gestiona situaţia, s-a aşezat lângă el şi a zis: „Ştii ce? Mie chiar îmi place mult de tine. Poţi continua să faci toate aceste lucruri şi nu-mi vei schimba părerea despre tine. Mi se pare că încerci să mă faci să nu te mai plac, dar nu va merge. Nu am niciodată de gând să fac asta”, a adăugat acel profesor. „La scurt timp după”, a adăugat profesorul, „nu imediat, comportamentele sale perturbatoare au început să scadă”. Morala aici este că acceptarea necondiţionată nu e doar ceva ce toţi copiii merită; este, de asemenea, o modalitate puternic eficientă pentru a-i ajuta să devină oameni mai buni. E mai util, practic vorbind, decât ar putea fi vreodată orice „plan de management comportamental”.

Furnizarea acceptării necondiţionate

Acest tip de predare nu este doar o modalitate de răspuns la adresa copiilor după ce aceştia au făcut ceva greşit, desigur. Este vorba despre nenumăratele gesturi care le permit să ştie că suntem bucuroşi să-i vedem, că avem încredere şi îi respectăm, că ne pasă de ceea ce se întâmplă cu ei. Este vorba despre respectul real (şi necondiţionat), pe care-l arătăm întrebându-i pe toţi elevii ce cred despre cum merg lucrurile şi cum putem să facem lucrurile altfel, şi nu întărirea selectivă pe care o oferim unor elevi atunci când ne fac pe plac.

Profesorii care pun în practică predarea necondiționată nu se tem să fie ei înşişi cu elevii, să acţioneze ca fiinţe umane reale, în loc să fie doar nişte figuri autoritare care deţin controlul. Sălile lor de clasă sunt caracterizate de o informalitate atrăgătoare. Ei pot să le aducă tuturor elevilor lor cadouri ocazionale, fără nici un motiv. Pot să le trimită mesaje copiilor, pot lua prânzul cu ei, pot să le răspundă din toată inima la preocupările lor zilnice. Astfel de profesori ascultă cu atenţie ceea ce spun copiii şi îşi aduc aminte tot felul de lucruri despre vieţile lor: „Bună, Joanie. Mi-ai spus vineri că ai putea să ieşi în oraş cu mama ta în weekend. Ai mai ieşit? A fost distractiv?”

Nu e posibil ca unui profesor să-i placă toţi elevii într-o manieră egală, dar profesorii necondiţionaţi încearcă din greu să nu aibă favoriţi. Mai mult decât atât, ei fac tot posibilul să găsească ceva interesant la fiecare copil în parte şi să se poarte în mod corespunzător. Ei accentuează că, în timp ce există anumite aşteptări în sala de clasă, aşteptări care, în mod ideal, au fost sugerate de elevi şi profesor, afecţiunea de bază a profesorului nu trebuie să fie câştigată. Simpatia care trebuie să fie câştigată nu este deloc simpatie adevărată.

Acceptarea studenţilor pentru ceea ce sunt, şi nu pentru ceea ce fac, este integral legată de ideea de predare a copilului în întregime. Această legătură merită să fie subliniată deoarece sintagma „în întregime” este uneori interpretată drept „mai mult decât cunoştinţele de la şcoală” ceea ce sugerează o educaţie fragmentată. Ideea e nu doar de a satisface prin această activitate nevoile emoţionale, fizice, sociale ale unui elev. Ci este, mai degrabă, un sine integrat la care răspundem. Este o persoană completă pe care o preţuim. Şi să faci acest lucru în orice fel care contează este să accepţi copiii necondiţionat, chiar (poate mai ales) atunci când dau rateuri.

Nu este uşor să creăm aceste tipuri de relaţii, atunci când nu este timp pentru a cunoaşte fiecare elev în parte. Clasele mari, şcolile uriaşe şi perioadele scurte de timp sunt impedimente mari decât performanţele şcolare. De aceea, încă o dată, cadrele didactice necondiţionate înţeleg necesitatea de a lucra pentru o schimbare sistemică. De exemplu, să insiste pentru dispariţia modelului industrializat de liceu american, un impediment pentru o bună predare, dacă a existat vreodată aşa ceva. Dar, în acelaşi timp, în orice structuri am lucra, trebuie să ne gândim dacă poziţia noastră faţă de studenţi le oferă într-adevăr la fel de multă acceptare necondiţionată pe cât au nevoie.

Imaginaţi-vă că sunteţi profesor şi, la câţiva ani de la terminarea şcolii, elevii dumneavoastră sunt invitaţi să răspundă la un chestionar. Li se cere să precizeze dacă sunt sau nu de acord, şi în ce măsură, cu afirmaţii de genul: „Chiar dacă nu am fost mândru de cum m-am purtat, chiar şi atunci când nu mi-am făcut temele, când am luat note mici sau nu păream interesat de ceea ce se preda, am ştiut că lui [inseraţi-vă numele aici] încă îi pasă de mine”.

Cum v-aţi dori ca elevii dvs. să răspundă la acest tip de întrebare? Cum credeţi că vor răspunde?

Copyright: Alfie Kohn/2005, traducere de Raluca Dumitrică cu permisiunea autorului. Articolul original si notele bibliografice pot fi consultate aici.

Alfie Kohn, autorul bestseller-urilor Parenting necondiționat și Pedepsiţi prin recompense, apărute la editura Multi Media Est Publishing, se va afla pe 21 mai pentru a treia oară la București, unde va susține o nouă serie de conferințe. Evenimentul, care este organizat de TOTUL DESPRE MAME și care are ca parteneri principali MNAR și Asociația pentru Comunicare Nonviolentă, prin președintele său, Monica Reu (trainer de comunicare non-violentă), va avea loc la sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al Romaniei, MNAR și va cuprinde două module: o conferință dedicată parentingului necondiționat și o a doua conferință în care se vor aduce adevărate argumente împotriva competiției. Mai multe detalii despre evenimentul de pe 21 mai se pot găsi aici.

“Pedepsiți prin recompense”, alături de volumul “Parenting necondiționat”, cea mai cunoscută dintre cărțile scrise de Alfie Kohn, se pot comanda aici.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa