De la parenting necondiţionat la predarea necondiţionată
Nu numai parentingul trebuie să fie neconditionat, ci și maniera de predare din școli. Alfie Kohn ne explică în amănunt cum se poate pune în practică acest lucru.
A fost vreodată un decalaj mai mare sau mai deranjant între retorica educaţională şi realitate decât cel care defineşte actuala modă a responsabilităţii? Un sunet pătrunzător străpunge aerul: aşteptări mai mari … cursuri de nivel mondial… ridicarea ştachetei … nici un copil să nu rămână în urmă. Între timp, profesorii şi elevii de lângă noi se află sub presiunea chinuitoare de a-şi îmbunătăţi rezultatele la examene, de multe ori în detrimentul învăţării semnificative, şi din ce în ce mai mulţi elevi din familii cu venituri mici sau membri ai unor comunităţi minoritare renunţă la studii.
Alfie Kohn revine în primăvara lui 2016 la București, pentru două conferințe! Mai multe detalii despre evenimentul de pe 21 mai se pot găsi aici.
Unele dintre rezultatele acestei presiuni sunt clar vizibile pentru oricine vrea să se uite: puteţi vedea lucrări de control care înlocuiesc proiectele concepute de elevi, copii care par ba anxioşi, ba plictisiţi, cadre didactice nemaipomenite care renunţă dezgustate la job. Există, de asemenea, şi efecte subtile. Actuala versiune a reformei şcolare schimbă ceea ce noi preţuim. În cazul în care singurul scop este de a creşte performanţa (în sensul cel mai strict al cuvântului), atunci s-ar putea să ne trezim că ignorăm alte tipuri de învăţare în afara celor academice. Este extrem de dificil să-i predai copilului în întregime, când oamenii sunt răspunzători doar pentru creşterea notelor la citire şi matematică.
Mai mult decât atât, atunci când unele posibilităţi au întâietate în faţa altora, iar o abordare mai amplă a educaţiei este sacrificată, începem să ne uităm la elevi într-un mod diferit. Începem să-i pierdem din vedere pe copii, „cu excepţia cazurilor în care sunt distribuiţi într-un grafic” (Hogan, 1974). Asta înseamnă că unii copii, şi anume cei cu note ridicate, sunt răsplătiţi mai mult decât alţii de către adulţi. Un pedagog din Florida a observat că „atunci când un copil cu performanţe scăzute intră într-o sală de clasă, în loc să fie văzut ca o provocare sau ca o şansă de a-l face să aibă rezultate mai bune, profesorii văd [în el sau în ea] o problemă” (Wilgoren, 2000). Am auzit cam aceeaşi observaţie tristă de la profesori din întreaga ţară (n.red: SUA).
Efectele epuizante ale acceptării condiţionate
O scădere a ceea ce preţuim, atunci, îi poate afecta pe cei pe care îi preţuim. Dar prejudiciul nu se limitează la acei elevi care nu reuşesc să se ridice la nivelul aşteptărilor, conform standardelor convenţionale. Dacă unii copii contează mai mult pentru noi decât alţii, atunci înseamnă că toţi copiii sunt evaluaţi condiţionat. Indiferent de criteriile pe care le folosim sau de numărul de elevi care îndeplinesc aceste criterii, fiecare elev primeşte mesajul că acceptarea noastră nu este niciodată sigură. Ei învaţă că valoarea lor depinde de performanţele lor.
Iar acest lucru nu este doar nefericit, este şi istovitor. Psihologii teoreticieni şi cercetătorii (de exemplu, Deci şi Ryan, 1995; Kernis, 2003) şi-au dat seama că cel mai bun indicator al sănătaţii mintale s-ar putea să nu fie nivelul stimei de sine al cuiva, ci măsura în care aceasta fluctuează. Problema reală nu este stima de sine, care este prea mică („nu mă plac foarte mult”), ci că stima de sine e ocazională („Îmi place de mine doar atunci când …”). În schimb, copiii care au un sentiment de bază al propriei lor valori au mai multe şanse de a vedea eşecul drept o oprelişte temporară, o problemă care trebuie rezolvată. Ei au, de asemenea, mai puţine şanse să fie anxioşi sau depresivi (Chamberlain şi Haaga, 2001).
La rândul său, cel mai bun indicator al faptului că fiii sau fiicele noastre vor putea sau nu să se accepte ca fiind fundamental valoroşi şi capabili depinde de modul în care ei au fost acceptaţi necondiţionat de către alţii. Aşa cum a subliniat Carl Rogers în urmă cu o jumătate de secol, cei care primesc dragoste condiţionată, care este acel tip de afecţiune bazat nu pe cine sunt eu, dar pe ceea ce fac eu, ajung să renege acele părţi din ei care nu sunt valoroase. În cele din urmă, ei înşişi ajung să se socotească vrednici numai atunci când acţionează, cred ori simt în moduri specifice.
Căutând o carte cu privire la aceste aspecte, am găsit o susţinere empirică importantă pentru această teorie. Una dintre concluziile cercetărilor este: „cu cât este mai condiţionat sprijinul pe care îl primeşte cineva, cu atât sunt mai scăzute percepţiile pozitive despre propria persoană (Harter, 1999; a se vedea, de asemenea, Assor et al., 2004). Atunci când copiii primesc afecţiune condiţionată, ei au într-adevăr tendinţa de a se accepta numai condiţionat. De exemplu, cercetătorii de la Universitatea din Denver (Harter et al., 1996) au arătat că adolescenţii care simt că trebuie să îndeplinească anumite condiţii, cu scopul de a câştiga aprobarea părinţilor lor, ajung adesea să nu se placă pe ei înşişi. Ceea ce, la rândul său, poate să-l facă pe adolescent să-şi construiasă un „sine fals” sau, cu alte cuvinte, să pretindă că e genul de persoană care părinţii săi o vor iubi. Această strategie disperată de a obţine acceptarea este adesea asociată cu depresia, cu sentimentul de inutilitate şi cu tendința de a pierde legătura cu sinele adevărat. La un moment dat, astfel de tineri ar putea să nu mai ştie nici măcar cine sunt ei cu adevărat pentru că a trebuit să lucreze din greu pentru a deveni ceva ce nu sunt.
Pe scurt, acceptarea necondiţionată este lucrul de care au nevoie copiii pentru a se dezvolta. Şi, în timp ce este extrem de important să experimenteze acasă acest fel de acceptare, ceea ce se întâmplă la şcoală contează, de asemenea. „Parentingul necondiţionat” este esenţial, dar ceea ce se poate numi „predare necondiţionată” este, de asemenea, important. Un studiu a constatat că elevii care s-au simţit acceptaţi necondiţionat de către profesorii lor au avut şanse mai mari de a fi cu adevărat interesaţi de procesul de învăţare şi de a se bucura de sarcini şcolare provocatoare, spre deosebire de efectuarea unor lucruri doar pentru că trebuia sau pentru că erau mai facile şi ştiau că le pot duce la bun sfârşit cu uşurinţă (Makri-Botsari, 2001).
Pentru a oferi acest sprijin necondiţionat, trebuie să ne opunem în mod activ politicilor care ne stau în cale, cum ar fi cele care ne încurajează să-i valorizăm pe copii în funcţie de rezultatele lor şcolare sau, mai rău, numai pe baza notelelor de la examene. Deşi există o serie de riscuri, ar putea fi foarte bine o obligaţie morală de a participa la rezistenţa organizată şi activă la regulile distructive care ne sunt impuse de alţii. „Copiii sunt o prioritate” este un slogan gol, dacă ne uităm pasiv de pe margine în timp ce şcolile noastre sunt transformate în centre de testare.
*
Să luam poziţie împotriva politicilor opresive care sunt impuse din afara şcolilor noastre ar putea fi o componentă necesară, dar nu şi suficientă, de predare necondiţionată. Chiar dacă am reuşi să eliminăm presiunile externe legate de standarde şi de examinări, este posibil ca unele dintre practicile noastre să le dea copiilor impresia că îi acceptăm numai în anumite condiţii. Uneori, acea acceptare pare să depindă de performanţele lor şi, uneori, de cât de cuminţi sunt ei. Să ne uităm la fiecare dintre acestea, pe rând.
Acceptarea bazată pe performanţă
Cu toţii ne dorim ca elevii noştri să fie învăţăcei de succes, dar există o linie subţire care separă valorificarea excelenţei (ceea ce e un lucru bun) de a-i face pe elevi să creadă că ei contează doar în măsura în care îndeplinesc standardele noastre (ceea ce nu este un lucru bun). Unii oameni pun noţiuni abstracte precum performanţa sau excelenţa deasupra nevoilor concrete ale copiilor. Astfel, prin orientarea unor resurse suplimentare sau printr-o uriaşă recunoaştere publică a elevilor care reuşesc, nu numai că ignorăm efectele contraproductive ale motivatorilor extrinseci (Kohn, 1993), dar poate că le trimitem tuturor elevilor un mesaj (şi celor care au fost recunoscuţi şi cei care, în mod vizibil, nu au fost) că doar cei care se descurcă sunt luaţi în considerare.
Nel Noddings (1992) a făcut o remarcă similară în analizarea tipului de profesor care îi împinge fără milă pe studenţi, dar care, de asemenea, îi laudă pe cei ce reuşesc să ajungă la nivelul ridicat al aşteptărilor sale („Tu eşti cel mai bun!”). Astfel de pedagogi sunt adesea de admirat pentru că sunt atât de exigenţi şi de încurajatori. Cu toate acestea, în cazul în care „Tu eşti cel mai bun!” pur şi simplu înseamnă „Te pricepi la matematică!”, atunci acest lucru sugerează că doar cei care stăpânesc ecuaţii diferenţiale sunt „cei mai buni”. Bineînțeles, spune Noddings, „un student nu ar trebui să reuşească să facă calcule pentru a câştiga respectul profesorului lui”.
Sau ia-i în considerare pe acei profesori, în special din domeniul artelor, a căror mândrie profesională este investită în absolventul ocazional, care ajunge să devină un romancier sau un violonist valoros. Există o mare diferenţă între încercarea de a ajuta cât mai mulţi elevi să-şi descopere pasiunile şi competenţele şi încercarea de a cerne sute de elevi în căutarea celor foarte puţini care vor deveni mai târziu celebri. Aceasta din urmă sugerează o sensibilitate profund antidemocratică, una care vede educaţia ca fiind centrată pe selecţie în loc să ofere ceva de valoare pentru toată lumea. Şi toţi elevii îşi dau seama din nou că ei contează pentru un astfel de profesor numai în cazul în care se ridică la standardele lui.
Ceea ce încerc să spun nu este că nu ar trebui să preţuim, sau chiar să celebrăm performanţa. Dar, paradoxal, predarea necondiţionată este mult mai probabil să-i creeze copilului condiţiile de a excela. Cei care ştiu că sunt apreciaţi indiferent de realizările lor ajung adesea să aibă destul de multe realizări. Experienţa de a fi acceptat fără condiţii e cea care îi ajută pe oameni să dezvolte o încredere sănătoasă în propria persoană şi să aibă credinţa că este sigur să îşi asume riscuri şi să încerce lucruri noi.
