Chiar dacă au trecut mulți ani (realmente mulți!) de când am fost absolventă a unei forme de învățământ și am susținut examen de admitere la liceu și mai apoi examen de Bacalaureat, în perioadele acestea, în care elevii care susțin examene și părinții lor fierb în suc propriu, am o strângere de inimă. Îmi aduc foarte bine aminte stresul și emoțiile acelor perioade și simt un ghem în capul pieptului.
Dacă s-ar putea da timpul înapoi și mi s-ar oferi șansa să redevin adolescentă, m-aș lipsi. De groază că asta ar însemna să dau iar examene. Și nici ca părinte de copil care le susține nu mi-a fost ușor. Chiar dacă n-am fost unul dintre părinții care să fi țintit obiectivele cele mai înalte și să mă fi agățat cu dinții, ghearele și nervii de ele.
N-am avut fixații de genul „Copilul meu vreau/trebuie să intre la Lazăr, Mihai Viteazul, Sfântul Sava sau Tudor Vianu.” Sincer, nici n-avea ce căuta acolo. Cum nici eu, la vremea mea, n-aveam ce cauta la Liceul de Matematică-Informatică nr. 1, așa cum băteau câmpii gărgăunii din capul meu. Nici eu, nici fiică-mea nu am fost elevi eminenți. Din clasa I până la final de liceu, noi ne-am învârtit pe lângă media 8- 9. Mediocru, cum ar veni. Sigur că și pentru mine, la vremea mea, și pentru ea, mi-am dorit ca măcar să nu ajungem în cine știe ce liceu prost cotat. Și aș avea exemple pentru acele timpuri, dar mă abțin, că poate lucrurile s-or mai fi schimbat…
Un părinte realist e mai bun decât unul idealist
Cel puțin pe vremea mea, cea mai mare sperietoare pentru cei care nu se omorau cu cartea era „O să ajungi la școală profesională!”. Se considera că era cea mai de jos treaptă, unde ajungeau cei care s-ar fi lăsat de școală după opt clase, doar că erau obligatorii zece și aveau să se mai târască împotriva voinței lor încă doi.
Îmi amintesc de una dintre întâlnirile părinților cu diriginta fiică-mi, când ne consilia cum să bifăm opțiunile pentru licee, așa încât la repartizarea computerizată să nimerească săracii copii cât de cât pe unde ne-ar conveni. Femeia a spus atunci un lucru mare. Ne-am uitat noi câș la ea, dar timpul i-a dat dreptate. Ne-a spus că aceia dintre noi care știm la ce nivel ne sunt copiii și cât îi țin puterile, care nu au de gând să faca meargă prea departe cu studiile, să fim realiști și să nu visăm cai verzi pe pereți. (Bine, ea s-a exprimat cu diplomație, dar asta era ideea.) A zis că mai bine să bifăm școli profesionale, măcar să învețe o meserie, că peste vreo zece ani meseriașii vor avea căutare pe piața muncii. Mai mare decât absolvenții de mate-info sau filologie. Și că mare mirare dacă nu vor câștiga și mai mulți bani decât ei. Ceea ce s-a cam întâmplat.
Când pui presiune, riscul e să se ajungă la eșec
Ceea ce a vrut să transmită a fost un principiu sănătos pentru cine avea urechi să audă: nu poți să-i ceri copilului ceea ce nu ai fost tu. Fiecare va învăța după puterile sale. Și dacă este într-adevăr un copil-minune, care să învețe bine, o va face singur, fără să fie făcute presiuni uriașe asupra lui. Unii părinți, din păcate, sunt prea obsedați ca să vadă ceilalți că fiul/fiica lui învață extraordinar, iar acest lucru îl face pe copil să clacheze. Hai să ne gândim un pic: câți dintre noi am fost elevi extraordinari?
Cel care alege ar trebui să fie copilul
Cum ziceam, n-aș vrea să fiu, azi, în pielea unui părinte de absolvent de gimnaziu sau de liceu. Văd, aud, în dreapta, în stânga, părinți mai speriați și mai îngrijorați decât copiii lor. Părinți cărora le pasă mai mult de notele pe care le vor lua la examene decât le pasă copiilor. Părinți îngroziți de perspectiva că nu vor intra la cutare liceu sau la nu-știu-ce facultate dacă mediile de la examene le vor strica planurile. Și nici în pielea unui elev sau absolvent n-aș vrea să fiu, în niciun caz a unuia care merge la liceul pe care părinții, nu el, și-l doresc. Sau la facultatea către care îl împinge cu forța familia, deși el nu are nicio chemare. „Dai la Drept, ca e o meserie bănoasă.” „Mergi la Medicină, că altceva e să-ți spună lumea doamna/domul doctor…”
Revelații, tensiuni, emoții
Uite, acum vreo două săptămâni, o cunoștință mi se plângea că fiu-său, în toiul pregătirilor pentru Bac, s-a revoltat împotriva deciziei lor, a părinților, de a face Psihologia. Că, deh, maică-sa psiholog, taică-su kinetoterapeut, musai și băiatul să intre în lumea lor. Mare supărare în familie, mare scandal, mai ales că era deja admis la două din trei facultăți din Olanda la care aplicase. Între timp, a avut copilul o revelație și a realizat că vrea altceva. Cu totul altceva. Și că vrea să studieze în țară, nu să plece printre străini. Drama în cazul acesta nu este a părinților, care nu își văd ei împlinit visul. Este a bietului băiat care, exact în perioada în care are nevoie de susținere, are parte de ostilitate și de o atmosferă deloc favorabilă pregătirilor de pe ultima sută de metri.
Nu prea e după cum se pregătește, e și după cum… nimerește
Câteodată stau și eu și mă gândesc în cât de multe cazuri nici profilul liceului și nici facultatea nu au legătură cu domeniul în care tânărul ajunge să profeseze. Și unde îl pot duce drumurile la maturitate… Am făcut doi ani la un liceu de Matematică-fizică și doi într-unul tehnic. Am lucrat cinci ani în industria ușoară. Am făcut ce am făcut și am aterizat în presă. Fiică-mea a făcut liceu de Matematică-fizică. Așa a ales, după ce a picat la Tonitza, unde își dorea. A făcut un an de Administrarea afacerilor, apoi a cotit-o la Ecologică, pentru că o frământau problemele de mediu și o ardea grija gropilor de gunoi. Apoi a făcut cursuri de hair-styling și a avut propriul salon. Acum lucrează la un after-school.
Am cunoștințe care au absolvit Facultatea de Medicină Veterinară, facultate grea, șase ani. Au lăsat cabinetele în care lucrau pentru a se face el – livrator Glovo, pentru că e mulțumit de program și câștig, ea – secretară într-un liceu particular. Și-atunci, la ce bun atâta încrâncenare, atâta zbucium?
