Un studiu realizat la Universitatea de Vest din Timișoara analizează peste 40 de manuale de limba și literatura română pentru gimnaziu și arată că multe dintre ele transmit mesaje pesimiste, cu teme de traumă, fatalism și neputință. De ce textele din manualele școlare par lipsite de speranță și cum îi afectează asta pe copii? Autoarele cercetării – Mădălina Chitez și Roxana Rogobete – spun că aceste texte nu doar că nu încurajează gândirea critică, dar pot afecta motivația și dezvoltarea personală a elevilor.
De ce sunt textele din manualele școlare atât de pesimiste? De ce nu știu studenții să argumenteze? De ce textele lor argumentative nu par să se lege? Aceste observații din mediul universitar au motivat un grup de cercetători în lingvistică de la Universitatea de Vest din Timișoara să-și pună întrebări legate de calitatea manualelor școlare preuniversitare. Sunt ele corect alcătuite? Promovează sau nu gândirea critică pe care toți ne-o dorim pentru copiii noștri? Sunt sarcinile de lucru cum trebuie? Cercetătoarele care au analizat și studiat manualele școlare, explică cum anume acestea pot duce la o pregătire deficitară a elevilor, cum le pot afecta nu doar performanța lor școlară, ci și motivația sau dezvoltarea personală, perpetuând o mentalitate fatalistă.
Mădălina Chitez, cercetător științific gradul II, specializat în lingvistică aplicată, dar și fondatoare și președintă a centrului de cercetare CODHUS (Centrul de Cercetare și Implementare a Metodelor Digitale Bazate pe Lingvistica de Corpus cu Aplicabilitate în Științele Umaniste din cadrul Universității de Vest din Timișoara), este și mama unor gemene de 12 ani și jumătate. Ea s-a aflat în postura părintelui uimit să vadă în manualul de română de clasa a VI-a al fetelor „unele apelative extrem de greu de acceptat” pe care și le adresau personajele. Consultând textele pentru lectură ale fiicelor sale de gimnaziu, a observat că existau „narațiuni cu o anumită tentă negativă, pesimistă și cu violență de limbaj în unele texte”. Cunoștea manualele școlare de dinainte de Revoluție, dar a simțit nevoia să compare cu cele post-decembriste.
„Problema nu era numai la «făcătorii» de manuale, ci și la cei care le avizează și la programele școlare neschimbate de decenii”
Pentru Roxana Rogobete, lector la aceeași universitate, curiozitatea cercetării manualelor școlare a venit în sala de seminar, când îi asculta pe studenții de anul III întorcându-se dezamăgiți din practica pedagogică. Orele nu le ieșeau cum speraseră, iar explicația, spuneau ei, stătea în manualele care le erau impuse de școli. Pe măsură ce discuțiile se repetau, Roxana a început să vadă un fir comun: profesorii tineri nu aveau libertatea de a-și alege materialele, iar elevii intrau la clasă deja lipsiți de pofta de a citi.
„E greu să ajungi acum la copii prin lectură”, își nota ea, observând cum apatia față de carte se prelungea și la universitate. Analizând împreună cu studenții lista manualelor aprobate, a apărut o întrebare: „Care dintre acestea ar fi într-adevăr bun la clasă?”. Tăcerea care a urmat a transformat nedumerirea într-un program de cercetare. Roxana a realizat atunci că problema nu era numai la „făcătorii” de manuale, ci și la cei care le avizează și la programele școlare neschimbate de decenii: aceiași autori canonici, aceleași texte greoaie, uneori depășite, rareori adaptate la lumea copiilor de azi.
Totul Despre Mame: Studiul despre pesimismul cultural din manualele școlare compară manualele comuniste cu cele moderne, post-decembriste. Dați-ne câteva exemple de fragmente literare cu tentă pesimistă din manualele moderne.
Mădălina Chitez: Cunoșteam manualele vechi, dinainte de Revoluție – erau dramatice, greu de procesat. Ne obișnuisem. Ne așteptam să fie o dramă în fiecare text. Cineva trebuia să moară, trebuia să fie un act de eroism, trebuie să se întâmple ceva care te întristează, mă rog, mai rar happy-ending în manualele noastre comuniste. Și am zis hai să vedem cum e situația în manualele moderne. Am făcut un set de date, un corpus, cum îl numim noi. Am extras, evident, numai textele pentru lectură, că asta ne interesa pe noi în studiul nostru. Și am început să le evaluăm din punct de vedere al sentimentelor care se regăsesc în aceste texte. În studiu, ni s-a confirmat că există o pondere destul de ridicată a tematicilor negative: narațiuni negative, ton pesimist, neputința care se transmite din relaționarea dintre de personaje.
Am putea spune că suntem un popor fatalist?
Mădălina Chitez: Eu cred că am putea spune că avem anumite tendințe către fatalism, așa cum există popoare care mai sunt mai degrabă înclinate către tragedie, cum sunt grecii. Poate că suntem înclinați către astfel de mentalități, dar se autogenerează în timp: am rămas cumva blocați într-un model și probabil, fără să vrem, sunt alese astfel de texte. Poate oamenii nici nu își dau seama – nici autorii de manuale școlare, nici cei care evaluează – că textul pus acolo reflectă anumite sentimente de tristețe, de neputință, de fatalism. Nu își dau seama că anumite expresii atrag după ele aceste sentimente: nu are sens, nu contează ce fac, este voia Domnului, așa vrea soarta.
Cum afectează aceste texte copiii?
Mădălina Chitez: Psihologia educațională spune foarte clar că ceea ce citesc copiii duce la modelarea lor culturală și identitară. Ei se uită ulterior la societate, la oamenii din jur, prin prisma experiențelor livrate și sentimentelor livrate prin literatură, și ajung să creadă că, dacă o grămadă de personaje cu care au avut ei contact prin intermediul textelor literare n-au găsit soluții la probleme, nu se solidarizează, poveștile lor nu se termină pozitiv, probabil că așa-i viața. Probabil că așa se întâmplă toate în jurul nostru. Și, uite așa, creștem mentalități fără să vrem, care se autogenerează în timp.
Roxana Rogobete: Cred că cel puțin pentru clasele mici util este să începi cu niște exemple pozitive de morală, de comportamente, și să lași discuțiile teoretice pentru mai târziu. Atunci când copilul poate să înțeleagă că acolo este vorba de rasism, de minorități, de viol, de tot felul de discriminări. Asta nu poți să faci într-a cincea. Poți să încerci să porți discuția asta în liceu, când tinerii sunt foarte conștienți de ce se întâmplă, apropo de cazurile de hărțuire sexuală din presă. Astfel de discuții pot începe încă din liceu. Ideal este să pornești cu exemple pozitive, iar abia apoi, prin contrast, să introduci exemplele negative – diferența devine astfel mai clară. La facultate, firește, îi abordez pe acești autori profund fataliști dintr-o perspectivă literar-teoretică. Totuși, dacă elevii îi studiază deja în liceu, explicațiile despre impactul lor trebuie oferite încă de atunci, nu abia la nivel universitar.
Ar trebui să renunțăm la textele autorilor canonici sau, mai degrabă, să găsim o cale de a le selecta și prezenta astfel încât să inspire copiii fără a le perpetua stereotipurile și fatalismul?
Roxana Rogobete: Când vrei să-l stimulezi să citească, nu o să-i spui că se poate distra ca în Amintiri din copilărie, numai încălcând niște reguli și luând bătaie. Și nici nu o să îi propui tot felul de familii disfuncționale de pe la Sadoveanu, din Dumbrava Minunată. Căci ce o să înțeleagă? Mama vitregă nu e bună? Și vorbim despre o societate care astăzi este foarte flexibilizată. Din punctul acesta de vedere sunt tot felul de „șopârle” din astea mărunte – expresii, situații, replici – pe care adultul s-ar putea să nu le observe, dar copilul poate ridica întrebări.
Mădălina Chitez: Putem să alegem canonici – nu zic nu! Trebuie să ne dezvoltăm acest bagaj cultural identitar, să știm cine a fost Slavici, cine a fost Eminescu sau Creangă. Însă pentru clasele mici, putem să ne orientăm spre o literatură care nu e atât de încărcată la nivel teoretic. Adică, și o să o spun pe șleau, literatura de consum, fostele romane de aventuri. Să ne uităm mai degrabă la experiențele de care copiii se pot se pot bucura. Trebuie să reînvățăm să le predăm lectura ca un act de plăcere, nu neapărat ultra teoretizat. Asta poate veni mai târziu și, da, pentru un filolog va fi indispensabilă.
Cum ați vedea rezolvarea acestei situații?
Mădălina Chitez: Eu aș merge pe modelul care se aplica înainte de 1989 și care se aplică acum, la nivel internațional, în țările vorbitoare de limba engleză, dar și în cele vorbitoare de limba germană. Aici, manualul e împărțit în două componente. Partea de lectură este cărțulia aceea de citire – reading comprehension (n. red.: înțelegerea textului citit) – în care ne avem la fiecare unitate de lectură două, trei întrebări și discutăm pe text. Acolo putem introduce, de exemplu, la un text pesimist clasic, o alternativă imediată, un text cu o tematică asemănătoare, dar cu un altfel de final sau cu altfel de înțeles, ca să le punem în oglindă și să lăsăm loc să discutăm, să înțelegem, pentru ca din discuția respectivă să rămânem cu altfel de sentimente, nu cu cel de frustrare sau negare cu care rămânem când citim fatalismul.
Deci manualul clar cu texte de citit, care să aibă ore dedicate pentru așa ceva. Și manualul celălalt la fel de micuț și aerisit, nu stufos și complicat – cel de grammar composition (n. red.: elemente de gramatică) – în care ne focusăm pe scriere și, bineînțeles, scrierea vine la pachet cu elemente de gramatică, că așa trebuie gândită.
- CITEȘTE ȘI: 8 din 10 părinți plătesc manualele și auxiliarele copiilor și aproape 40% plătesc meditații
Manualele vechi conțineau multă ideologie, dar explicau mai bine sentimentele din texte. Manualele noi prezintă suferința emoțională fără vreo formă de vindecare. Cum putem folosi lucrurile bune din trecut?
Mădălina Chitez: În căutările noastre, am găsit în manuale școlare vechi de 100 de ani, pe care le-am achiziționat de la anticariate, niște texte drăguțe cu morală în ele. Erau povestioare cu personaje din vremea respectivă, dar din care învățai ceva: că trebuie să faci curățenie, că trebuie să fii curajos, trebuie să fii corect. Acesta a fost momentul în care am zis, bun, hai să adunăm noi astfel de texte și să le punem la îndemâna părinților, profesorilor de la clasă, într-o platformă gratuită, ușor de folosit.
Noi am realizat chestionare cu elevii și profesorii ca să aflăm ce le place copiilor să citească. După aceea am mai săpat prin arhive, am luat cărți vechi, care nu sunt tot timpul în prim-plan, și am căutat acolo fragmente care să fie adaptate, să se potrivească temelor pe care le citesc copiii cu plăcere, că e vorba de natură, de animale, de personaje fantastice. Am ales și texte din abecedarul vechi, pentru că ni s-au părut că sunt extraordinare. Mie mi se pare că așa trebuie să se construiască literația (n. red.: alfabetizarea, capacitatea de lectură-scriere). Pornind de la propoziții simple, cuvinte monosilabice sau bisilabice. Acele texte erau extrem de bine făcute. Se vede că au fost specialiștii în spatele manualelor. Și așa a apărut lemi.ro – o bibliotecă virtuală gratuită cu texte din literatura noastră adaptate pentru copii între 7 și 11 ani.
Pesimismul nu a fost singura temă de cercetare pe manualele școlare. Manualele școlare mai sunt și suprasaturate lingvistic, conțin prea multe cuvinte pe pagină, prea multe sarcini, cerințe peste nivelul vârstei și circa 10-50% materiale care depășesc programa. Cum ați ajuns la aceste concluzii?
Mădălina Chitez: Am evaluat manualele școlare din punct de vedere al complexității lingvistice, iar în urma acestor evaluări, manualele au primit niște puncte care arată dacă se încadrează sau nu la nivelul de complexitate lingvistică. Potrivit studiilor noastre, sunt prea multe cuvinte pe o pagină, sunt foarte încărcate vizual. Toată lumea știe. Ne uităm în manual și nu prea știm la ce să fim atenți din cauza diverselor elemente. De asemenea, putem să verificăm conformitatea acestora cu programa școlară. Analizând și comparând prin mijloace pe care le folosim în mod frecvent în domeniul nostru, se poate vedea foarte ușor cât de mare este discrepanța dintre programa școlară și manual. Și aici am descoperit altă problemă. Există un surplus de informație în manualele școlare, dar și anumite lucruri care nu sunt acoperite.
Putem evalua dacă promovează sau nu în mod eficient, structurat sau logic gândirea critică. Trebuie să existe o evoluție progresivă, de la sarcini de lucru puțin mai ușoare, la clasele mici, la sarcini mai grele. Și din perspectiva acestei componente, am realizat o ierarhie a manualelor existe, cât de bine promovează sau nu gândirea critică. Deci, cum spuneam, cred că putem oferi răspunsuri destul de clare și bazate pe statistici relevante când e vorba de evaluarea manualelor.
Între timp, elevii își petrec timpul în fața telefoanelor, nu mai citesc cărți și ocupă ultimele locuri din Europa la evaluările PISA…
Mădălina Chitez: Aud tot timpul argumente de genul „oricum stau toată ziua pe calculator și pe telefon..” și mereu le zic că fac asta din plictiseală. Acela este refugiul lor. Școala nu le oferă chestii interesante. Dacă am ști să stimulăm interesul și motivația copiilor poate că și-ar folosi calculatorul pentru un proiect, pentru o întâlnire de grup în care să discute despre ceva anume.
Dar noi nu știm să facem asta și aruncăm în cârca lor tot felul de lucruri pe care credem noi că ar trebui să le facă. Au ajuns copiii de clasa a IV-a să facă conținut de clasa a VI-a, și cei de a VI-a, conținut de clasa a IX-a sau chiar a XII-a, cu terminologie super avansată, cuvinte care se folosesc câteodată la facultate și nici studenții nu le știu exact. Și nu înțeleg de unde au pornit aceste trenduri. Probabil în această tendință de a tot adăuga: „Hai să mai adăugăm, hai să mai punem. Asta e ceva care dă bine.”
Testele PISA, la care ni se tot spune „copiii noștri sunt analfabeți funcționali”, oferă un diagnostic greșit acestor generații de copii. Pentru că ceea ce oferim noi la școală și evaluăm prin școală, prin manuale, metode didactice, este total diferit de ceea ce cere PISA. PISA cere, de exemplu, la citire, înțelegerea unor texte care sunt, de cele mai multe ori nonliterare – un extras dintr-un ziar, un extras dintr-un blog, o situație reală. Copilul trebuie să gândească într-un total alt mod decât învață la clasă.
Ce lipsește, în opinia dumneavoastră, din oferta școlii și a manualelor pentru a le trezi interesul și motivația?
Mădălina Chitez: A testat cineva să vadă dacă manualul este eficient în procesul de învățare? Dacă este înțeles de elevi? Facem niște manuale, le ștampilăm, le aruncăm pe piață. Predăm din ele tot, mult, să dea bine. Părinții nici nu realizează câtă presiune inutilă pun pe copii. Dacă s-ar uita mai atent pe ceea ce fac copiii, și-ar da seama că și pentru ei, ca adulți, e dificil câteodată.
Începând cu clasa a treia, a patra, probleme de matematică devin extrem de dificile și nu neapărat din punct de vedere al conținutului, ci din punct de vedere al limbajului. Nu mai înțelegi nici ca părinte ce a vrut să zică problema de matematică. Este normal, dacă părintele nu înțelege, să înțeleagă un copil de 9-10 ani?! Este un stres extraordinar asupra tuturor. Copilul nu știe să facă, părintele pune presiune – nu știi, du-te la meditații! Cadrul didactic nu știu dacă își va da osteneala, poate că nici nu mai vrea, că e și el copleșit de ceea ce trebuie să atingă la clasă și nu mai poate. Și, uite așa, toată lumea ajunge în burnout și nu știm cum să ieșim din asta.
- CITEȘTE ȘI: Opt studenți din Cluj au transformat materia de Bac în lecții pe Tik Tok și manuale cool pt gen Z
Ce trebuie să facem ca să îndreptăm lucrurile?
Mădălina Chitez: Să scoatem ceea ce este inutil! Pentru fiecare disciplină ar trebui să existe o listă clară de competențe pe care trebuie să le acopere copiii și care trebuie să fie gestionabilă. Și pentru fiecare chestiune simplă dedicat mult timp, nu sărit din unitate în unitate de învățare cu tot felul de detalii inutile, ci încet, într-un ritm gestionabil, cu calm. Și o să vedem rezultate mai bune și la examenele naționale și la cele internaționale.
Trebuie să simplificăm ca să ajungem la rezultate. Asta este cheia. Structura și simplificarea este cheia succesului. Trebuie să renunțăm la conceptul de cantitate deasupra calității. Trebuie să rejudecăm, să simplificăm, să facem viața ușoară tuturor, să tăiem din discipline, să tăiem din conținutul manualelor, să tăiem din pretențiile pe care le avem față de copii pentru un anumit nivel. Îi suprasolicităm și când ajung la vârsta când ar trebui să aibă mintea deschisă pentru specializările către care se îndreaptă, ei sunt așa de suprasolicitați și demotivați de întregul proces educațional, că practic nu mai vor să știe nimic.
