Mă-sa și Ta-su despre grădiniță și violență, două cuvinte care nu ar trebui să fie în aceeași propoziție
Acest text nu este un pamflet, este, probabil, cel mai serios text pe care Mă-sa și Ta-su l-au scris vreodată și singurul text pe care nu și-ar fi dorit să îl scrie.
Povestea lu’ Ta-su
1986 (probabil), o grădiniță comunistă din București. Soarele începea deja să intre câș pe geamuri. Cred că era iarnă. Era semnul că vine ora de culcare la grădiniță mea. Noi ne jucăm cu frica somnului și a educatoarei. De fapt, nu știu dacă de educatoare ne era frică sau mai era vreo altă doamnă pe acolo. Când venea oră de culcare eram mânați ferm spre locul unde erau stivuite pătuțurile pliante și trebuia să le aranjăm noi. Țin minte că erau foarte grele chiar și pentru un copil de grădiniță târzie. După ce le așezam pe rânduri și coloane ca într-un excel timpuriu, începea calvarul. Noi nu aveam somn pentru că eram copii și ne plăcea să râdem și să chicotim. Acelei doamne nu îi plăcea asta. Vânam mereu locurile din spatele clasei ca să nu mă vadă când mă scarpin și când deschid ochii. Cum scoatea un copil un sunet, mașterea zbiera la el. Dacă mai scotea și alte sunete zbiera mai tare și se auzeu niște palme. Slap-slap, ți-am zis să taci! Tresăream la fiecare palmă de parcă o primeam eu și îmi înfundam capul mai tare în pernă de parcă voiam să mă îngrop în ea. Copilul începea apoi să plângă înfundat. Dacă plângea tare era din nou bătut. De frica de bătaie am învățat să mă lupt cu demonul scărpinatului și cu frichinichiul. Pierdeam lupta mereu, dar măcar mă scărpinam rar ca să nu mă vadă. Nu m-a bătut niciodată, dar am simțit fiecare palmă data colegilor mei că pe pielea mea. Îmi nimerea direct în creier. Ne învățasem să ne ținem nevoile în timpul somnului ca să nu țipe la noi. Dacă cineva insista cu trăncăneală sau cu mersul la veceu era amenințat că va fi dus la „săptămânal” și lăsat acolo. Săptămânalul era locul de la etaj unde copiii stăteau o săptămâna întreagă la grădiniță. Era horror ideea de a rămâne abandonat acolo. Un copil a făcut odată pe el treaba mare probabil de frică să se ducă la baie. El era din primul rând unde se dădeau palmele. Țin minte că mirosul de „făcut caca pe el” și rușinea din cameră aia erau mai înalte decât perdele bleumarin închis care ascundeau soarele pieziș. De frică, eram nevoit să stau două ore cu ochii închiși fără să mă mișc chiar dacă nu îmi era somn. Rar adormeam și eram fericit că trecea timpul mai repede. Pentru un copil două ore de stat degeaba trec ca o zi pentru un adult. Așa îmi amintesc eu grădiniță din Pantelimon – frică și amenitarea săptămânalului.
Anul 2015 – o grădiniță cu pretenții din București
Luca se duce a nouă oară la toaletă să facă pipi în timpul somnului obligatoriu de prânz. Educatorele sunt exasperate, iar noi super speriați. „E ceva, o neliniștite, el fuge de ceva. E ceva acasă la dumneavoastră”, ne zice doamna cu care doarme la prânz. Noi ne apucăm să căutăm prin noi, prin familie. „Ce naiba să fie? Stresați la job? Hmmm, parcă, dar nimic anormal. Ne certăm între noi? Nu prea! Îl tratăm noi diferit? Ce naiba se întâmplă?” Nimic nu s-a legat, până într-o zi în care Delia o vede pe educatoarea de la somn cum îl zguduie temeinic pe un copil energic și zbiară la el. Știam că se zbiară la copii și acceptăm nemulțumiți, dar în liniște. Mai știam că din când în când educatoarele sunt „ferme” cu copiii, ca să îi calmeze. Ce nu știam era că ele zbiarau din orice la copii, că îi mai smuceau strâns de umeri și îi pironeau pe un scaun că „să se liniștească”, că îi amenințau pe copii că „dacă nu dormiți, vă duc la bebeluși” (copiii nu știau ce însemana asta, dar pentru ei era o amenințare) și multe altele.
Hopa! Mi s-a aprins un bec nasol când am făcut legătura. Copilul meu trăia aceeași experiență pe care am trăit-o și eu. Chiar dacă la ei în grădiniță nu se plesneau copiii peste față, cum era pe vremea mea, violența era tot violență. Luca e un copil sensibil la chestii din astea și pentru el era prea mult. Trăia cu spaimă ca nu cumva să fie și el tratat la fel. Nu avea, săracul, somn la prânz și se frichinea pe toate părțile, iar educatoarea îl tortura în continuu ba cu amenințări, ba cu condiționări și mai ales cu frică că ar fi putut și el fi bruscat așa cum ceilalți erau bruscați.
Pfuai de mine! Exact ca mine când eram copil. Când am înțeles mi-a venit gustul ăla de plâns înfundat pe care îl aveam în grădiniță. L-am retras de la marea grădiniță în grabă stârnind un val de reacții împotriva noastră că suntem prea exagerați, că nu avem încredere în ei și că suntem neadaptați la filosofia grădiniței.
În final, am ales să fim ciudații care vor să își crească copilul fără violență. Suntem clar nebuni!
Varianta lu’ Mă-sa
Ce ai citit mai sus nu e o poveste care vinde on-line bine, nici ceva ce am auzit de la alți părinți, e o poveste pe care o tot aud de ceva vreme în multe grădinițe unde plătești ca să îți lași copilul dar și ca să nu pui întrebări prea multe.
Pentru că, de multe ori, grădinițele particulare funcționează ca mici afaceri care uită de componenta pedagogică și de rolul de modelator de minți și se concentrează pe planul de business. Dincolo de aspectul mercantil, se întâmplă adesea ca oamenii din aceste spații să uite de ce s–au adunat acolo și cum ar trebui să își facă meseria, uită că niște copii cu vârste între 3 și 6 ani sunt unici, au nevoie de atenție, de conectare, de nonviolență.
După povestea de mai sus, timp de o lună de zile am încercat să vorbesc despre asta cu cei din grădiniță: părinți, conducere, educatoare, consiliu. Ni s-a transmis, indirect, că suntem scandalagii, că nu înțelegem, că filosofia lor nu-i de noi, și că ei se opresc aici, deși copilul nostru este bine, e adaptat, dar poate că ar fi mai bine să ne retragem din mediul lor. Evident, noi părinții, și odată cu noi, și copilul.
Singurii oameni receptivi au fost părinții copilului zgâlțâit, despre care vuia grădiniță că e un exemplu prost, un copil violent și că asta e metoda care merge cu el. Și care nu știau aceste lucruri.
Ce am înțeles, de fapt, din această poveste, este că orice mamă trebuie să reacționeze spre binele copilului ei, dar și pentru binele altor copii. Că e de datoria noastră, a părinților, să meargă în pânzele albe pentru copilul lor, împotriva nedreptăților și a iluziei că cel mic e bine când îl lași 7-8 ore la grădiniță.
Dacă ai vreo poveste asemănătoare, nu strică să ne-o lași aici!
