Cât de relevant este rezultatul de la Evaluarea națională pentru tot ceea ce a acumulat un elev în primii nouă ani de școală? Cât de corect este ca admiterea la liceu să se bazeze exclusiv pe două materii, iar goana după medie mare să pună restul disciplinelor într-un con de umbră? Și, mai ales, cât de concludentă este evaluarea atâta timp cât ceea ce se punctează cu adevărat sunt șabloanele învățate și frazele tocite? Acestea sunt întrebările la care răspunde experta în educație Gabi Bartic, într-un text text de opinie publicat pe pagina ei de Facebook, pe care-l redăm integral mai jos, cu acordul autoarei.
Începe Evaluarea Națională. Și, ca în fiecare an, am un vis. Visez un sistem în care un copil de 14 ani nu e repartizat la liceu după două discipline, ca și cum ceilalți nouă ani de școală n-ar fi existat. Visez gimnazii în care se învață serios la tot. La istorie, la biologie, la geografie, la desen – nu doar la ce „pică la examen”. În care profesorul de muzică nu e cel care gestionează pauza dintre română și matematică.
Visez note date pe bune. Note care înseamnă ceva. Un parcurs de patru ani care cântărește mai mult decât patru ore în două dimineți de iunie. Visez un examen – pentru că da, încă e nevoie și de un examen – care să acopere mai multe discipline, nu două. Unele dintre ele trase la sorți, an de an, astfel încât în clasa a cincea niciun copil să nu știe încă lista completă a materiilor de la final. Și atunci, culmea, ar trebui să învețe la tot. Exact lucrul de care ne temem cel mai tare.
Visez teste pe care nu le poți toci. Formate la care șablonul nu ajută, în care nu poți dresa un copil să recunoască „tipul de subiect” ca pe un reflex. În care gândește, nu reproduce. Și aici, fără ocolișuri: primele schimbări n-ar trebui să le facă ministerul. Ar trebui să le facem noi, părinții. Dopajul pe care îl practicăm – câte doi profesori și un centru de simulări pentru fiecare dintre cele două discipline – e un rău imens pe care îl facem cu bună știință propriilor copii. Le tocăm copilăria ca să-i urcăm cu trei locuri într-o ierarhie pe care tot noi o protejăm și de care apoi ne plângem. Nu sistemul ne obligă. Noi alegem. În fiecare după-amiază. Și nu doar noi.
Visez profesori care dau note pe bune. Nu 9 și 10 pe linie „ca să nu strice șansele copilului”, ci nota pe care o merită fiecare, pe ce știe și pe ce poate. Pentru că numai așa un copil ajunge unde e cu adevărat pregătit să ajungă. Ce bine îi faci unui copil mințindu-l că e bun la chimie, când el, ajuns la liceu, descoperă că nu știe nimic? Ce vrem, de fapt? Note mari pe nimic sau copii care pot deveni cele mai bune versiuni ale lor?
Am văzut cât rău face ne-știința. Ne-învățarea. Ne-înțelegerea. O vedem în fiecare zi: în omul de la ghișeu care nu pricepe ce-i ceri, în zecile de oameni care trec pe lângă o oroare și se uită în altă parte, în miile de oameni care n-au învățat niciodată să se pună în locul altuia. Toți au luat cândva 10 la ceva. Pe nimic. Dacă ăsta e modelul de societate pe care-l vrem, atunci ce facem acum e perfect. Să continuăm.
Dar dacă vrem să așezăm școala pe alte premise – să readucem învățarea adevărată în clasă – trebuie să începem. Aici. Acum. Să nu mai vânăm note. Să nu mai vrem 10 pe nimic. Să nu mai cerem, bătând din toc, 10 la muzică „pentru că oricum nu contează”. Pentru că tocmai acolo, în lucrurile care „oricum nu contează”, se învață cel mai bine cum să nu-ți pese de nimic.
Cunosc câțiva copii care zilele acestea dau examen. Lor vreau să le cer iertare. Pentru că vorbesc despre toate astea de ani de zile. Scriu, explic, mă cert prin comentarii și pe la mese, mari și mici. Și tot n-am reușit să mișc munții ăștia de încremenire. Copiii intră în sală în sistemul despre care scriu, nu în cel pe care îl visez.
Dar uite. La anul vom avea standarde. Pentru prima oară, vom putea spune negru pe alb ce înseamnă să știi ceva la finalul gimnaziului – nu „cât ai luat”, ci „ce poți”. Poate e un început. Prea târziu pentru copiii care intră acum în sală, știu. Dar un început. Puteam mai mult. Mereu puteam mai mult. Într-o evaluare corectă, abia mi-aș da un 6. Dar nu e despre mine, e despre voi. Notele de mâine și de miercuri vă vor pune în niște căsuțe prea mici pentru cât de buni și de faini sunteți voi.
Nicio notă la Română și la Matematică nu poate vorbi despre Alex care vrea să devină arheolog. Sau despre Mia care vrea să devină soprană. Sau despre Mircea care va deveni instalator. Sau despre toți cei 200.000 de copii care acum nouă ani, într-o zi de septembrie, s-au aliniat în careuri cu ghiozdănelele pline de vise al căror răspuns era școala. Azi, școala nu le mai e mare răspuns. Dar le poate fi, și eu pentru asta nu mă voi opri. Cu muzică, cu dans.
