„Ce bine îţi stă!” am exclamat într-un glas şi eu, şi soţul meu, atunci când băieţelul nostru a probat, în joacă, un sacou miniatural de uniformă şcolară. Deşi remarca era sinceră, zîmbetele nu prea erau ale noastre, pentru că suntem încă nepregătiţi pentru prima zi de şcoală. E oarecum normal, mai avem încă un an până când vom deveni părinţi de şcolar, dar acest lucru nu înseamnă că nu sunt deja îngrijorată. Foarte îngrijorată. Teribil de îngrijorată.
Când vine vorba de mersul copilului la şcoală, mă simt total străină de acest subiect şi mă apucă toate gândurile negre. Parcă nimic nu mă convinge să mă gândesc cu entuziasm la această nouă etapă din viaţa noastră. Întreb mame cu copii mai mari, citesc cărţi de încurajare, fac apel la copilărila mea şi la cum am resimţit eu (parcă acum o sută de ani!) mersul la şcoală şi ajung la o concluzie pe care o ştie toată lumea: deşi aceasta e o perioadă destul de delicată, e totuşi firească şi necesară în evoluţia unui individ. Ştiu ca nu demult scriam despre grijile închipuite, dar nu mă pot abţine să mă gândesc cu stomacul strâns la intrarea copilaşului meu în marea colectivitate. Dacă n-o să poată sta pe scaun atâta timp şi va dori să alerge? Cum o să-şi caute el singur în ghiozdănel obiectele? Dacă o să-i cadă sandvişul pe jos şi apoi o să-i fie foame? Cum o să se desurce cu mirosurile şi cu igiena deseori precară din toaleta şcolii de stat? Dacă nu-i va plăcea doamna? Dacă va plânge după noi? Dacă îl vor necăji copiii mai mari? Dacă va fi obligat să deseneze frumos soarele în colţul foii şi marea musai albastră şi iarba musai verde? Dacă ni-l vor uniformiza, aşa cum am văzut eu într-o imagine de pe internet – trunchiul de copăcel cu crenguţe rebele, crescute în toate părţile, odată ce ajunge în bancă devine un buştean neted cu toate crengile tăiate, la fel ca toţi ceilalţi?
Cum oricare dintre aceste întrebări puse la lumina lunii îmi poate furniza o noapte de insomnie, în loc să stau să mă gândesc la drobul de sare, mi-am spus că mai bine să mă informez şi să ştiu din timp ce se poate preveni, corija, adresa mai departe. În 2013 copilul nostru ar trebui să intre în clasa pregătitoare sau clasa 0, dacă legea va rămâne aceeaşi. Ideea de a face trecerea mai uşoară între grădiniţă şi şcoală mi se pare foarte bună, şi un an prietenos de acomodare cu sistem de învăţământ mi se pare un semn de normalitate. Deşi la început mi-am scos toţi ţepii când am auzit ca va trebui să îmi dau băieţelul cu un an mai devreme la şcoală şi să-i sacrific copilăria, după ce am citit în ce constă clasa 0 şi am aflat că e vorba doar de jocuri, ca nu sunt calificative sau teme, mă rog să se pătreze legea şi la anul (la noi nu se ştie niciodată). Cu siguranţă, acomodarea cu rigoarea şcolii va fi în acest fel mai uşoară, atât pentru copii cât şi pentru părinţii lor.
Refugiindu-mă în publicaţii de specialitate, ca de fiecare dată întâmpin dileme de părinte, am dat peste o cărţulie foarte simpatică şi utilă: „Copilul meu merge la şcoală” (Editura ALL 2009), de Paola Di Pietro, jurnalist şi psihopedagog italian, dar şi mamă. Cartea m-a cucerit încă din prefaţă: „Este necesară o precizare: în cartea aceasta nu se pot găsi răspunsuri la toate problemele, ci o mulţime de alternative, pentru că fiecare copil este diferit de ceilalţi şi nu există reţete utile pentru toţi (…). Există, totuşi, un criteriu pe care îl putem adopta cu toţii: acela de a asculta. Pentru a găsi remediul potrivit, pentru a depăşi toate greutăţile, primul lucru pe care îl avem de făcut este să-l ascultăm pe propriul nostru copil, dar să-l ascultăm cu adevărat. ”
Dacă treceţi, la fel ca autoarea cărţii, dar şi ca mine, prin aceleaşi dificultăţi de percepţie şi gestionare corectă a acestei etape vitale în viaţa copiilor noştri – mersul la şcoală, atunci vă recomand această carte. Paola Di Pietro oferă sfaturi şi răspunsuri pe înţelesul tuturor la cele mai frecvente întrebări care pot apărea în mintea speriată a unui părinte de viitor şcolar, învăluind toate informaţiile în foarte multă dragoste şi atenţie părintească.
De exemplu, pentru a-i ajuta pe copii să se acomodeze cu şcoala, fără să le insuflăm teama noastră că viaţa lor urmează să se schimbe definitiv pentru că „de-acum sunt mari”, e indicat să le explicăm că acolo îşi vor face mulţi prieteni de vârsta lor, cu aceleaşi preocupări, ca doamna le va povesti o groază de lucruri interesante, şi că obligaţiile odată îndeplinite le vor aduce multă satisfacţie. Trebuie să transmitem linişte şi încredere copiilor noştri, să avem un start bun împreună în această nouă aventură, nu să punem presiune inutilă pe ei prin remarci de genul: „Din septembrie o să fie altfel, o să trebuiască să te înveţi să stai cuminte în banca ta toată ziua şi n-o să te mai poţi juca tot timpul. O să te faci mare şi tu!”
Dacă am pierdut startul şi ei nu au început bine şcoala, trebuie să ne încurajăm copiii să ne povestească despre temerile lor, să aflăm, cu blândeţe, ce nu merge, ce îi supără, iar apoi să-i împărtăşim şi învăţătoarei situaţia pentru a găsi o strategie comună. Trebuie să le arătăm copiiilor că suntem alături de ei, chiar şi atunci când greşesc faţă de doamna sau faţă de alţi colegi, sau mai ales când sunt părtaşi într-o situaţie conflictuală. Asta nu înseamnă că e necesar să le dăm dreptate tot timpul, mai ales dacă au greşit, ci doar să îi ascultăm şi să le spunem că îi înţelegem.
Nu-mi mai amintesc prima zi de şcoală, dar îmi amintesc că îmi plăcea la şcoală, că-mi iubeam tânăra învăţătoare, deşi uneori simţeam că e nedreaptă, că mă distram enorm cu colegii, îmi amintesc frânturi din tabere, admiraţia faţă de elevii mai mari, satisfacţia de a fi aleasă şefa clasei în fiecare an. În curând o să aflu câte s-au mai schimbat de pe vremea când frecventam eu şcoala primară, dar până atunci fac apel la amintiri şi sper să fiu în stare să-i schiţez copilului nişte aşteptări prietenoase şi cât mai realiste.
Dragi părinţi care vă pregătiţi de începerea clasei zero, voi ce îngrijorări aveţi?
