Independența copiilor: între extaz și agonie pentru părinți

Adriana Moscu

Pentru două copile aflate sub custodie comună după divorțul părinților, independența poate să însemne foarte multe lucruri.

Mi-am dorit copii de când mă știu. Visam la trei băieți și o fetiță, am două bălăioare acasă. E bine, e foarte bine așa cum e. Dar nu e deloc ușor. Tot de când mă știu, mi-am mai dorit să mă fac mare cât mai repede, ca să pot să fac ce vreau eu. Nu pot să spun că am avut o copilărie nefericită, iar părinții mei, cu bune și cu rele, nu au fost nici pe departe cei mai nepricepuți părinți din lume. Totuși, voiam să fiu mare ca să pot să fiu eu. Să nu dau socoteală nimănui, să nu depind de nimeni, să fiu singura care decide în dreptul meu.

De aceea, relațiile mele personale au avut un parcurs destul de sinuos: cum aveam impresia că trebuie să las de la mine, cum puneam capăt și porneam din nou în căutarea libertății supreme. Desigur, odată ce am ales să îmi întemeiez o familie, lucrurile s-au schimbat puțin. A fost, recunosc, o lovitură sub centură pentru orgoliul meu cam rotofei și pentru dorința de independență în lipsa căreia simțeam că mă sufoc.

Alfie Kohn revine în primăvara lui 2016 la București, pentru două conferințe! Mai multe detalii despre evenimentul de pe 21 mai se pot găsi aici.

Sunt mamă de aproape 14 ani și lucrul cel mai de preț pe care l-am învățat de la copilele mele este că independența înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi. Pentru ele, bunăoară, independența înseamnă:

  • Să nu țină cont de acordul parafat la notar, prin care trebuie să petreacă weekend-urile alternativ, când cu un părinte, când cu celălalt. Am încercat timp de doi ani să le explic cum am putut mai bine că un acord e un acord și trebuie implementat ca atare. Chiar așa, un acord e un acord, și nimic mai mult, păreau ele să îmi spună. Așa că, oricât de greu mi-a fost mie și tatălui lor, a trebuit să înțelegem că mai important decât acordul este starea de bine a fetelor noastre, care au decis să petreacă timp cu unul sau cu altul fix atunci când își doreau ele, și nu după cum scria pe o hârtie cărora lor nu le spune absolut nimic.
  • Să nu meargă la un curs atunci când nu-și doresc, fie că nu au chef, fie că se simt prea obosite. Din fericire, Ioana și-a găsit la 13 ani primul curs din viața ei de la care nu lipsește cu niciun chip – un curs de actorie care scoate tot ce e mai bun din ea. Însă Ilinca e încă în căutări. Oricât mi-aș dori să o duc la un sport unde să facă mișcare, pot să înțeleg dacă într-o zi preferă să se joace în mod dezorganizat și cu atât mai liber. Până la urmă, tot mișcare se numește. 
  • Să-și urmeze propriile pasiuni, nu pe cele ale părinților. Pasiunea mea a fost muzica, așa că le-am înscris de foarte timpuriu în diverse coruri și școli de muzică și le-am impus studiul pianului. Oricât de talentate s-au dovedit a fi, oricât de impecabil le suna vocea, oricâte laude am primit din partea profesorilor și rugăminți „să nu abandoneze, că e păcat”, m-am văzut nevoită să le scot de peste tot. Pur și simplu, nu era pentru ele. Acum, Ilinca studiază chitara pentru că își dorește, iar Ioana, mișcare scenică – deși a trecut, la insistențele mele, și prin dansuri de societate, și prin street dance.
  • Să mă contrazică până în pânzele albe. Ah! Simțeam că-mi pleznesc venele capului și că mi se umflă jugulara, simțeam că arunc foc pe nări și că-mi țâșnesc fulgere înghețate din ochi, simțeam că pot să țip atât de tare, încât să se audă ecoul în Papua Noua Guinee de câte ori – gândeam eu pe-atunci – mă sfidau atunci când discutau în contradictoriu cu mine și aveau impresia că știu mai bine decât mine cum stă treaba. Mi-a trebuit mult să-mi aduc aminte că fix așa făceam și eu cu mama în copilărie și, cu cât se enerva mai tare, cu atât mai abitir o contraziceam. Dar mi-am mai amintit că nu o făceam cu răutate, ci pentru că pur și simplu vedeam altfel lucrurile. Nu știu și nu cred că au dreptate de câte ori mă contrazic, dar știu că realitatea e alta la 14, respectiv 9 ani. Și că tot ce am mai bun de făcut este să am răbdare să crească, să se maturizeze și să acumuleze experiențe de viață. Nu e ușor, nu e deloc ușor! 
  • Să nu fie în pat la ora 9. Vremurile nu mai sunt acelea pe care le știam noi – cu program de două ore pe zi despre Cântarea României și “marilii realizări” și cu somn de la ora 8 seara, ca să nu murim de frig în apartamentul înghețat. În plus, petrecem atât de puțin timp împreună, încât nu pot doar să le hrănesc, să le dau un pupic de noapte bună și să nu le mai văd până a doua zi. Așa că noi mergem la culcare la ora 10. Chiar 10.30, uneori. Și nu adormim imediat – cântăm, spunem povești și rememorăm trăznăi din copilărie. Poate că dorm mai puțin, dar sigur se culcă mai fericite.
  • Să recunoască impostura de departe. Spiritul independent le-a ajutat de mici să miroasă de la o poștă un om fals, fie că e vorba de un străin pe care l-au văzut prima oară, fie că e o rudă apropiată de care nu se pot atașa, pentru simplul fapt că nu e autentică. Mă bucură teribil acest al șaselea simț pe care l-au dezvoltat – știu că nu pot fi păcălite ușor și că vor căuta întotdeauna compania oamenilor care fac ceea ce predică.
  • Să își pună întrebări la școală. Amândouă s-au tot plâns de școală de-a lungul anilor. Deși la început m-am supărat puțin că nu excelează la toate materiile, am înțeles că tocmai spiritul liber le-a făcut să conteste sistemul învechit și plictisitor de predare din România. Au refuzat, pur și simplu, să-și umple capul cu lucruri complet nefolositoare și bine au făcut! Sunt doi copii teribil de inteligenți și care par să știe foarte bine ce își doresc: o viață liberă, fără constrângeri!
  • Să nu poată ține un secret. Și de ce, mă rog, ai ține un secret de maică-ta, ființa care te iubește necondiționat, pentru că nu știe altfel cum să-și iubească propriul copil? Ei, bine, eu nu simțeam nevoia să împărtășesc totul părinților, de teamă să nu fiu certată sau judecată. Ale mele, în schimb,  știu că pot să-mi spună orice, fără să mă supăr pe ele. Sau, dacă o fac, nu țip, nu le cert, ci încercăm să găsim împreună cea mai bună soluție pentru a remedia rapid situația. Asta dovedește că au dobândit libertatea interioară a omului care spune ce gândește pentru că nu-i e teamă de consecințe.
  • Să greșească, dar să-și ceară iertare. Poate că pare straniu, dar puterea de a recunoaște când greșești, tot din libertatea interioară se trage. Când eram copil, eram mult prea orgolioasă să recunosc când am făcut o boacănă. Poate și pentru că mama îmi repeta prea des că n-am dreptate sau mă întrerupea la mijlocul frazei, tăindu-mi-o sec: “Ce știi tu!”. Susținându-mi părerea până în pânzele albe, era o formă de apărare în fața adulților care nu țineau cont de ideile mele nici măcar atunci când ar fi putut fi bune. Fetele mele, în schimb, știu să-și ceară iertare, pentru că un om liber va înțelege că adevărul nu e niciodată unul singur.

Alfie Kohn, autorul bestseller-urilor Parenting necondiționat și Pedepsiţi prin recompense, apărute la editura Multi Media Est Publishing, se va afla pe 21 mai pentru a treia oară la București, unde va susține o nouă serie de conferințe. Evenimentul, care este organizat de TOTUL DESPRE MAME și care are ca parteneri principali MNAR și Asociația pentru Comunicare Nonviolentă, prin președintele său, Monica Reu, trainer de comunicare non-violentă, va avea loc la sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al Romaniei, MNAR, în intervalul orar 10.00 – 17:30, și va cuprinde două module: o conferință dedicată parentingului necondiționat și o a doua conferință în care se vor aduce adevărate argumente împotriva competiției. Mai multe detalii despre evenimentul de pe 21 mai se pot găsi aici.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa