Încă de la prima vedere, Lăcrămioara Bozieru (58 de ani) pare o profesoară atipică. Are tatuaje și motor, motiv pentru care mulți părinți ai elevilor ei o privesc, cel puțin la prima întâlnire, cu reticență. Realizează însă, ulterior, că e un dascăl exigent, care refuză să dea note „din burtă” și care îi învață pe copii că, fără rigoare și seriozitate, nu au cum să obțină rezultate bune. Ce este cu adevărat rar în ceea ce o privește e faptul că atunci când elevii ei au probleme și nu îndrăznesc să le discute acasă, ea devine adultul de încredere căruia i se confesează.
Lăcrămioara Bozieru predă limba engleză la Colegiul Economic A.D. Xenopol din București. De ani de zile, elevii îi vorbesc despre anxietate, singurătate, conflicte din familie, relații care îi distrug și situații de viață pe care uneori nu reușesc să le spună nici acasă. „De multe ori îmi spun lucruri pe care poate durează ani de zile să le recunoască în fața părinților”, spune ea.
Dincolo de imaginea care atrage imediat atenția, am descoperit un profesor care vorbește foarte lucid despre fricile adolescenților de azi, despre băieții care ajung în manosferă pentru că „se simt respinși de colegi, de fete, de familie” și despre adulții care deseori nu îi ascultă atunci când încearcă să vorbească despre ce îi macină. „Nu sunt prietena elevilor mei”, spune Lăcrămioara Bozieru. „Sunt adultul în care pot avea încredere”.
TOTUL DESPRE MAME: Cât de diferită este adolescența de azi față de cea pe care ați trăit-o dumneavoastră?
Profesoara Lăcrămioara Bozieru: În timpul unui curs pe care l-am făcut în urmă cu mulți ani, m-am prezentat așa: „sunt o adolescentă captivă în corpul unei femei de vârstă mijlocie”. Adolescenta care am fost era foarte asemănătoare cu elevii pe care îi am astăzi: rebelă, nemulțumită, furioasă, anxioasă, uneori depresivă, alteori excesiv de veselă. Adolescenții de astăzi sunt întocmai cum i-a format societatea din care provin. Din păcate, mult prea mulți dintre ei, incomparabil mai mulți decât pe vremea adolescenței mele, par a fi deprimați, însingurați, măcinați de insecurități.
Care a fost primul moment în care școala v-a făcut să vă fie frică? Și ce îi sperie astăzi pe adolescenți?
Școala nu mi-a inspirat niciodată frică până am ajuns la liceu. Am iubit școala și ideea de a învăța, iar asta cred că a contribuit la faptul că nu m-am temut să devin profesor. La liceu însă, am avut un profesor de fizică din cauza căruia am avut o pierdere masivă de stimă de sine, fiindcă punea semnul egalității între abilitatea de a înțelege disciplina pe care o preda el și inteligență. Cu alte cuvinte, atitudinea lui misogină, coroborată cu o umilire constantă a celui care nu pricepea fizica, mi-a indus o stare constantă de teroare pe care abia în clasa a XII-a am reușit să o depășesc. În ceea ce îi privește pe adolescenții de azi, din discuțiile pe care le purtăm sunt tentată să spun că se tem cel mai mult să nu-și dezamăgească părinții. Nu școala îi sperie, ci eșecul, în special cel care ar putea surveni la Evaluarea Națională.
Vorbesc adolescenții cu părinții lor despre ce li se întâmplă și ce îi macină cu adevărat?
Îmi vine să râd. De multe ori, îmi spun lucruri pe care poate durează ani de zile să le recunoască în fața părinților. Tocmai fiindcă simt că nu le-ar putea mărturisi lor, mi le spun mie. Ca să înțelegeți: mi s-a întâmplat ca elevi să-mi spună că au o altă orientare sexuală și să discutăm despre spaima în care trăiau sau să-mi povestească despre conflictele dintre părinți care făceau imposibilă comunicarea cu ei.
Există momente în care un adolescent vă spune ceva și înțelegeți instant că adulții din viața lui nu văd deloc cât suferă?
Bineînțeles. Cel mai recent episod a fost în urmă cu doar câteva zile, când tema unui eseu s-a dovedit un prilej perfect pentru un elev de a exemplifica, prin propria lui dramă sentimentală, despre care părinții spuneau că e „o prostie”. Mi-am dat seama cât de mult trebuie să fi suferit dacă mi-a relatat asta mie și a scris un fel de PS de mulțumire că a avut șansa de a ventila.
Ce le lipsește unor băieți adolescenți de ajung să caute validare în manosferă?
Caută validare, recunoaștere, caută tovărășie. Iar asta o spun chiar ei. În plus, este în creștere numărul celor care merg la sălile de forță nu din dorința de a fi sănătoși, ci strict din rațiuni de îmbunătățire a imaginii proprii. De a proiecta o imagine de „mascul alfa”, raportându-se la unii dintre colegii lor ca „beta” sau „sigma”, deci de rang inferior. Majoritatea lor se simt respinși de colegi, de fete, de familie și găsesc în comunitatea asta toxică pe cineva care le spune că altcineva este de vină, femeile, lumea, modernitatea, și că furia lor este firească, n-au decât să o manifeste.
Eu cred că nu discută în general, dar mai ales că adulții nu îi ascultă atunci când încearcă să le vorbească despre ce îi macină, pentru că desconsideră problemele adolescenților, pe care le percep drept minore.
Ce vedeți cel mai des la adolescenții de azi: furie, anxietate sau sentimentul că nimic nu mai are sens?
Dacă ar fi o întrebare cu itemi multipli, ar trebui să avem și opțiunea „toate cele de mai sus”. Uitați-vă la furia din societate, la anxietatea propagată de rețelele sociale și la lipsa de coerență a autorităților și înțelegeți imediat de ce le regăsiți exacerbate la adolescenți.
Ce înțeleg greșit adulții atunci când spun despre adolescenții că stau prea mult pe telefon?
Din nefericire, cred că și adulții fac același lucru doar că nu sunt dispuși să recunoască asta. Viața copiilor este mai intensă online. Au un flux nelimitat de dopamină care le inundă creierele pe care nu au cum să îl regăsească în realitate, așa că preferă evadarea în virtual.
Sunt adolescenții de azi mai fragili sau doar mai sinceri decât generațiile anterioare?
Și una, și alta. Sunt fragilizați de protecția excesivă pe care le-o oferă uneori adulții și societatea, dar și mult mai dispuși să recunoască momentele de vulnerabilitate decât cei din generațiile anterioare.
Băieții și fetele de azi își trăiesc diferit vulnerabilitatea?
Sunt tentată să spun că nu sunt astfel de diferențe. Din punctul acesta de vedere, mi se pare remarcabilă disponibilitatea unei părți tot mai mari a băieților de a-și recunoaște vulnerabilitatea.
Ce fac bine adolescenții de azi și adulții refuză să vadă?
Își spun opiniile, adesea răspicat. Adulții tind să ia asta drept obrăznicie.
Nu păreți un profesor clasic. Cum a ajuns Lăcrămioara Bozieru la catedră?
Lăcrămioara Bozieru nici măcar nu știe că are o imagine publică. Ea crede că e aceeași atât în viața privată, cât și în cea publică, la catedră sau atunci când gătește ceva acasă. Mai presus de orice, este un om nesigur care are tot mai puține certitudini. Vremea certitudinilor a trecut, acum e timpul întrebărilor – dacă a făcut vreun bine în viață, dacă alege corespunzător temele lecțiilor, unde greșește. Fără a-mi fi dorit măcar o clipă să devin profesor, nu regret nicio clipă decizia. Am rămas profesor fiindcă am avut impresia că reușesc să fac un bine și, mai ales, pentru că profesia mi-a oferit ocazia de a învăța permanent pentru și de la elevii mei.
Cum reacționează adolescenții – și cum reacționează adulții – când văd un om de la catedră care nu arată ca un profesor clasic?
Copiii reacționează mai bine decât părinții lor și se obișnuiesc mult mai repede cu faptul că profesoara lor are tatuaje care se văd din mânecile taiorului. De altfel, mulți dintre părinții lor au ei înșiși tatuaje, ba chiar unii dintre elevii mei sunt deja tatuați când intră în clasa a IX-a. Sigur că există încă reticență. Paradoxal mi se pare că aceiași adulți nu au nicio problemă cu un profesor care fie nu vine la ore, fie nu face nimic dacă apare totuși în clasă, cât timp copiii au numai note de zece.
Unde se termină apropierea și unde trebuie să înceapă autoritatea între un profesor și elevii lui?
Eu nu sunt prietena lor, fiindcă nu trebuie să fiu! În același fel în care părintele nu trebuie să fie prietenul copilului său. Prietenii sunt cei cu care faci primele năzdrăvănii din viață, părinții și profesorii trebuie să impună limite, să pună bazele educației și să pregătească pentru viața de adult. Autoritatea începe unde apar responsabilitățile care formează abilitățile pe care elevii le vor valorifica la maturitate: punctualitatea, seriozitatea pregătirii unui proiect, cooperarea etc. Îi ascult, nu le divulg niciodată secretele, râd cu ei, îi sfătuiesc dacă-mi cer asta, însă nu le sunt prietenă, ci adultul în care pot avea încredere.
Privindu-vă și pe dumneavoastră ca profesor acum 20-25 de ani, ce s-a schimbat cel mai mult în felul de predare?
Toleranța. Oricât ar părea de bizar, știu că circulă o sumedenie de povești despre teroarea din școli, însă nu cred că se poate compara nivelul de toleranță al profesorilor pe care i-am avut noi și cel al actualelor cadre didactice. Dacă e să fac un exercițiu de onestitate, trebuie să recunosc diferența uriașă care există între Lăcrămioara Bozieru care preda la sfârșitul anilor ‘90 sau 2000, un zbir în materie de teme și lectura obligatorie, și cea de astăzi în această privință.
În ce fel simțiți că școala rămâne în urmă față de generația care stă astăzi în bănci?
În multe feluri. De exemplu, școala încă nu înțelege suficient că adolescenții sunt o oglindă a societății la formarea căreia sistemul de educație a contribuit din plin. Sau că sunt victime ale unei lumi în plină deformare, din cauza tehnologiilor devenite nisipuri mișcătoare sub picioarele unui sistem educațional care are deja picioare de lut.
Ce credeți că adolescenții nu înțeleg încă despre adulți?
Poate faptul că se simt vulnerabili în fața tinereții explozive a elevilor lor sau că și ei sunt la fel de nesiguri, doar că nu își pot permite să o spună.
Vă este teamă că școala și profesorii nu mai reușesc să țină pasul cu adolescenții de azi?
Continui să am aceeași mare temere. Schimbarea aceasta e mai frustrantă din mai multe puncte de vedere decât s-ar crede. Personal, mă simt copleșită de vina de a nu reuși uneori să mă adaptez suficient de repede la schimbările pe care le aduce tehnologia în felul în care învață elevii mei. Apoi mai este și nemulțumirea de a vedea dezinteresul autorităților față de nevoile reale ale școlii. Noile proceduri prevăd înnoirea manualelor la fiecare 10 ani. Pe bune?! Realitățile la care sunt expuși elevii noștri impun o regândire a acestora la cel mult 5 ani!
Mulți spun că literatura predată în școală nu mai vorbește pe limba adolescenților de azi. Sunteți de acord?
Aici intrăm pe un teritoriu foarte inflamabil. Nu văd de ce această confuzie identitară nu ar putea fi ilustrată de un personaj ca Ion sau Moromete. Un popor care nu își cunoaște cultura și literatura se descalifică la scara istoriei. Așadar, rămân de părere că nu atât textele studiate sunt problema, ci felul în care le abordăm. Ruptura reflectă o problemă pe care nu o avem doar la nivelul generației elevilor mei, ci la cel al întregii țări. Să nu uităm că avem cea mai modestă piață de carte din UE și că, dacă nu greșesc, unul din cinci români nu a citit niciodată vreo carte.
Dacă profesorii pe care i-ați avut dumneavoastră ar intra azi într-o clasă de liceu, cum credeți că ar reacționa la generația aceasta?
Cel mai probabil ar avea un șoc dublu. Pe de o parte, i-ar surprinde libertatea lor de manifestare verbală și vestimentară. Pe de altă parte, cred că nu ar putea să gestioneze capacitatea de concentrare mult redusă a elevilor.
Cum se uită adolescenții de azi la viitorul lor?
Pe cât de conștienți sunt de instabilitatea lumii, pe atât sunt de convinși că viitorul lor va fi unul bun, că vor avea propriile lor afaceri, că vor face ce le place și că viețile lor se vor alinia așa cum visează acum. Poate că tocmai asta este cheia succesului, să crezi în tine oricât de mișcătoare sunt nisipurile vieții.
Mai aveți speranță pentru generația care stă astăzi în băncile școlii?
Dacă nu aș avea speranță pentru generația lor, probabil că nu aș mai reuși să intru zilnic în sălile de clasă. Sper că vor evita greșeala de a fi mereu supuși și de a accepta abuzurile angajatorilor, indiferent dacă va fi sistemul privat sau cel de stat și nu vor mai trăi după principiul „capul plecat sabia nu-l taie”. Moștenesc de la noi o lume instabilă, măcinată de conflicte economice și sociale, poluată, aflată într-un punct de cotitură în care e foarte greu de ghicit direcția spre care vor reuși să o îndrepte.
Mă tem sincer că lumea generației aflată în prezent pe băncile școlii nu va fi neapărat una mai bună, dar, și dacă nu vor reuși să facă lucrurile mai bine ca noi, rămân convinsă că este majoritar vina noastră, nicidecum a lor, că nu sunt acum bine echipați pentru viitor.
