De ce nu sunt şcolile noastre un loc al bucuriei? Educaţia de azi, o educație fără bucurie

Raluca Dumitrică
Copii scoala | Totul despre mame
De ce n-ar trebui să fie permisă distracția la scoală ?

„De ce nu sunt şcolile noastre un loc al bucuriei?” Această întrebare, pusă de cercetătorul John Goodlad în urmă cu fix 20 de ani, a fost atât un rezumat al studiului său de referinţă îndreptat asupra sălilor de clasă americane, cât şi o pledoarie pentru ca cititorii săi să înţeleagă că un loc numit şcoală nu trebuie să fie la fel de sumbru precum era.
Astăzi, lucrurile sunt diferite, desigur. Astăzi ne punem chiar rareori această întrebare.

O analiză a lui Alfie Kohn asupra cultului rigorii şi a pierderii bucuriei de a învăța

Faptul că atât de puţini copii par să facă un anumit lucru cu plăcere într-o anumită dimineaţă a săptămânii şi că starea emoţională implicită din sălile de clasă pare să penduleze între anxietate şi plictiseală chiar nu ne alarmează. Şi mai rău: fericirea în şcoli e un lucru pentru care, atunci când îşi face simţită prezenţa, pedagogii se pot simţi obligaţi să-şi ceară scuze. La urma urmei, ei n-ar vrea să fie acuzaţi că oferă o educaţie în care copiii „se simt bine”.

Nu e nici o posibilitate să se întâmple asta, totuşi. Copiii din ziua de azi au toate şansele să fie victimele unei programe şcolare gândite de personaje puternice şi reci. Spre exemplu, copiii n-au cum să scape de nişte lecţii artificiale, de multe ori minuţios puse în scenă, al căror scop nu este promovarea gândirii, cu atât mai puţin bucuria descoperirii, ci dobândirea unor note mai mari la lucrările de control şi la teze.

Elevii tind să fie priviţi nu ca subiecte, dar ca obiecte, nu ca învăţăcei, ci ca muncitori.

Repetând adesea cuvinte precum „responsabilitate” şi „rezultate”, oamenii care concep şi impun această abordare în educaţia şcolară reuşesc, evident, să creioneze o politică a educaţiei plină de repulsie.

Nenumăraţi adolescenţi, între timp, se confruntă cu perspectiva dezonorantă de a fi daţi afară din liceu doar pe baza performanţelor obţinute la o evaluare naţională. Colegii lor care au mai mult succes la evaluare nu-şi fac griji cu privire la diplome. Ei sunt mai degrabă sub presiunea de a atinge note uriaşe la un examen diferit, menţinând în acelaşi timp note imposibil de mari la restul materiilor şi o grămadă de activităţi extraşcolare impresionante. Obiectivul este de a-şi asigura accesul la o facultate la care admiterea nimănui nu este, de fapt, asigurată.

Chiar şi în absenţa unei nefericiri active, starea de spirit din multe şcoli ne aminteşte de celebra frază a filosofului american Thoreau: liniștită disperare. Elevii numără orele rămase până la încheierea orarului, zilele până la weekend, săptămânile până la vacanţă. Iar asta fac nu numai cei din ciclul primar, ci şi adolescenţii, atât cei care se lupta că să ajungă undeva, cât şi cei care au obţinut deja lucrul respectiv.

Bucuria a existat în cantităţi mici în sălile de clasă

Această situaţie nu este în totalitate nouă, desigur. Bucuria a existat în cantităţi mici în sălile de clasă încă de la înfiinţarea sălilor de clasă. Dar mă alătur celebrului pedagog american Deborah Meier şi mă întreb dacă lucrurile nu cumva sunt mai rău acum, nu numai pentru că numărul persoanelor care sunt mai puţin fericite a crescut, ci pentru că acest lucru este perceput a fi inerent; nici măcar nu-l mai vedem ca pe-o problemă care necesită atenţia noastră.

Pentru a fi sigur de această ipoteză, este teoretic posibil să te laşi dus de val în direcţia opusă. S-ar putea adopta o filozofie hedonistă care pune accentul pe plăcere şi exclude toate celelalte bunuri. S-ar putea chiar organiza o sală de clasă în care elevii se simt mereu bine, dar rareori învaţă ceva important. Dar nici această filozofie şi nici această practică n-au fost întâlnite nici măcar în timpul tumultoşilor ani ’60; astăzi, ambele sunt extrem de rare, mai ales pe fondul unor timpuri în care suntem peste măsură de îndatoraţi cultului rigorii.

Fericirea la şcoala din ziua de azi e discutabilă

Aşadar, este pur şi simplu uimitor că unii tradiţionalişti consideră că astăzi există o preocupare excesivă legată de gradul de bucurie al copiilor. La începutul acestui an (2004 n.r.), am citit un eseu scris de un director de şcoală care încerca să explice presupusa inferioritate a şcolilor din SUA, afirmând că, în timp ce părinţii din alte ţări îi întreabă pe copiii lor „Ce ai învăţat la şcoală astăzi?”, părinţi americani îi întreabă „Ţi-a plăcut la şcoală azi?”

Măcar de-ar fi adevărat!

Scriitorul Frank McCourt, care a predat la un prestigios liceu din New York timp de 18 ani, i-a spus jurnalistului John Merrow că doar un singur părinte l-a întrebat în toată această perioadă „Îi place copilului meu la şcoală?” În schimb, tot ceea ce el, şi probabil, elevii înşişi au auzit de la părinţii lor, au fost întrebări cu privire la rezultatele examenelor şi efectuarea sarcinilor date.

Să încerci să justifici o stare de tristeţe forţată e una. Dar cum e posibil să negăm realitatea, să întoarcem lucrurile pe dos şi să pretindem că suntem prea preocupaţi ca să ne dorim ca fiicele și fiii noștri să fie fericiţi la şcoală? O astfel de cerere poate fi de nejustificat, dar stilul ei nu este necunoscut. El este un alt exemplu prin care descrierea distorsionată a sistemului actual de învăţământ e promovată cu scopul de a justifică o rețetă tradiţională.

Astfel, cei care insistă că şcolile noastre sunt conduse de o clică de constructiviști, care le-au transformat în focare ale progresismului adus de psihologul John Dewey, încearcă de obicei chiar să reducă utilizarea punerii în valoare a aptitudinilor izolate ale copiilor şi a oportunităţilor prin care elevii joacă un rol activ în propria lor învăţare. (articolul continuă în pagina 2)

„Înapoi la origini”? Dar când le-am abandonat vreodată?

Nu acuz pe nimeni că posedă o dorinţa sinistră de a-i face pe copii nefericiţi. Spun doar că unii oameni au tendinţa de a se îngrijora foarte mult în legătură cu perspectiva unei bucurii excesive. Bănuiesc că cei care se dedică sarcinii de a pune lacătul pe orice focar real sau imaginar de predare cu plăcere cred de multe ori că, dacă copiii par a fi fericiţi la şcoală, asta înseamnă că nu prea se întâmplă ceva valoros acolo.

De aceea, numesc această chestiune teoria educaţiei Listerine, iar numele vine de la campania publicitară celebră, care a încercat să vândă acest brand special de apă de gură pe teoria că, dacă gustul lui e oribil, în mod evident produsul trebuie să funcţioneze bine. Raţionamentul invers că orice chestie atrăgătoare e probabil ineficientă nu se limitează la domeniul şcolarizării.

Aşa cum eforturile de a submina educaţia publică (prefăcându-se că nu lasă nici un copil în urmă) fac parte dintr-o campanie mai mare de a privatiza instituţiile publice democratice, aşa şi atacul îndreptat asupra practicilor de la ore despre care se crede că sunt agreabile reflectă o sensibilitate mai profundă şi mai largă. „Să te simţi bine” implică multe valenţe şi e gata să discrediteze aproape tot ceea ce este prea plăcut.

Avem treabă de făcut!

Viața (ori învăţarea sau orice altceva) nu ar trebui să fie distracţie şi joacă! Negarea de sine, ai cărei adepţi, în general, îi neagă şi pe alţii, este strâns legată de teama de plăcere şi de răscumpărarea prin suferinţă, iar întregul pachet are o origine nu numai filosofică, ci şi teologică. Cine spune că religia a fost alungată din şcolile publice?

Există o percepţie clară a acestei dogme dintr-o sală de clasă sterilă ai căror copii transpiră peste foile de lucru. Se observă destul de clar şi din birourile administrative în care oamenii în costume decretează eliminarea pauzelor sau chiar construirea de şcoli care să n-aibă locuri de joacă.

Copiii învaţă cel mai bine atunci când sunt fericiţi

Ironia este dureroasă: excelenţa academică, cea care ar trebui să călăuzească astfel de decizii, are şanse mai mari să înflorească atunci când elevii se bucură de ceea ce fac. „Copiii (şi adulţii, de asemenea), învaţă cel mai bine atunci când sunt fericiţi„, aşa cum Nel Noddings observă în cartea sa „Fericire şi educaţie”. Ceea ce simt ei (despre ei înşişi, despre profesorii lor, despre programa şcolară şi întreagă experienţă la şcoală) este în strânsă legătură cu nivelul de calitate a studiului.

O gândire mai bogată este mult mai probabil să apară într-o atmosferă de descoperire exuberantă, într-un loc unde copiii se apucă de proiectele pe care le au de făcut şi în care nu mai au răbdare să reia lucrul a doua zi.

Numeroase studii au demonstrat că realizarea este mânată de interes: interesul constant într-un subiect general mai mult decât interesul trecător într-o activitate specifică, şi interesul emoțional mai mult decât cel ocazional, de tip uşor. Indiferent de vârstă, rasă sau de aptitudini, elevii au şanse mai mari să-şi amintească şi să înţeleagă cu adevărat ceea ce au citit în cazul în care li se pare interesant.

Bucuria este un scop în sine

Nivelul de interes al textului, de fapt, este un mult mai bun predictor al lucrului pe care îl vor reţine elevii decât nivelul său de dificultate. (De altfel, aceeaşi conexiune generală între afect şi realizare apare, de asemenea, la adulţi. La urma urmei, cum ne-am aştepta să atragem şi să reţinem profesori buni, atunci când nici ei, nici cei pe care îi învaţă n-au ocazia să zâmbească?)

Dar, subliniind aceste lucruri, mi-e teamă că par să accept o premisă odioasă, şi anume că la sfârşitul unei performanţe academice mai bune bucuria trebuie să fie justificată ca mijloc. Nu este aşa: bucuria este un scop în sine. Poate că nu scopul suprem, dar unul al naibii de important.

Astfel, oricine care a stat în săli de clasă ce vibrau de entuziasm trebuie să păstreze vii aceste amintiri, pentru a le oferi drept exemple în momentele în care vrem să evidențiem ceea ce s-a pierdut: un copil de 6 ani care ascultă o poveste, complet absorbit de ea şi cu sufletul la gură; adolescenţi atât de concentraţi într-o anumită activitate, încât uită să-şi mai facă griji că nu sunt cool; micile explozii de încântare care apar atunci când îţi dai seama de ceva.

Sunt convins că peste ani istoricii vor decreta această epocă a noastră caracterizată de standarde educaţionale din ce în ce mai ridicate drept o perioadă întunecată în educaţia americană. Ce a fost în capul nostru, vor zice ei, când am crezut că elevii nu au dreptul de a-şi petrece zilele într-un loc care oferă satisfacţii profunde şi chicoteli ocazionale? Cum am permis să se întâmple acest lucru?

Copyright: 2004/Alfie Kohn, traducere de Raluca Dumitrică cu permisiunea lui Alfie Kohn. Articolul original a apărut aici.

Cărțile lui Alfie Kohn se pot comanda aici.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa