Ce e de făcut când copilul vrea să sară peste grădi și să meargă direct la liceu
Disclaimer: Acest text este un pamflet, deși se bazează pe o poveste reală și nu foarte comică.
Scriu aceste rânduri cu mare grijă, ca nu cumva, peste ani, când copilul meu va citi și va scormoni internetul, să nu ajungă să mă dea afară din casă pe motiv că eu am fost cea care nu l-am dus la grădi, la copii.
Dar, să fie clar, cuvintele de mai jos îi aparțin:
– Mama, eu nu mai vreau niciodată la grădi! Și nici la școală, eu sunt mare. Vreau direct la liceu! Cu copiii mari care știu să se bată!
Uff, bine că nu vrea direct la facultate, nu de alta, dar de mult ne-am atins de contul său de economii și ne-am luat o mașină.
Luca merge la grădiniță doar 5 zile pe an, întotdeauna undeva în lunile februarie-martie
În timp ce scriu, îmi apar pe ecranul calculatorului poze cu Luca jucându-se într-o sală de grădiniță. Unde, ba e vesel, ba își smulge părul cu două fetițe. Ba citește, ba plânge. Stai, că-s două săli de clase diferite, două educatoare diferite, două peisaje diferite. Asta pentru că Luca merge la grădiniță doar 5 zile pe an, întotdeauna undeva în lunile februarie-martie, niciodată la aceeași grădiniță, și asta de vreo 2 ani. Nu, nu e geniu, încă nu l-am testat, nici nu repetă clasa, nici nu e înscris în vreun experiement social condus de foruri internaționale, e pur și simplu copilul acela care nu rezistă mai mult de 5 zile într-o sală de clasă.
Povestea a început cu 2 săptămâni înainte să împlinească 2 ani și când, noi, părinți model, nu-i așa, am decis că ne vom trimite fiul la studii. E mic, să se obișnuiască cu programul, cu copiii, cu activitățile, într-un cuvânt: să socializeze. Citisem cu nesaț cu multe luni înainte texte, studii, cărți, ghiduri despre cum se duce copilul prima oară la grădi. Miza era mare: dacă ratam intratul copilului în social, îi ratam nivelul de socializare.
N-a mers! Deloc! După două săptămâni de chin, în care eu am stat ba în clasă cu el, ba pe hol, ba pe jos pe covoraș, ba în curte, ba pe scăunel, în timp ce el izbucnea într-un plâns inconsolabil imediat cum dispăream din peisaj pentru câteva minute, am decis că gata, ținem copilul acasă încă un an. Nu e pregătit și pace! Grădinița era minunată, copiii foarte drăguți, îi ofereau jucării să se liniștească, educatoare atente și grijulii, însă nu era momentul lui. În plus, simțeam că făceam și eu grădinița cu el, și nu mă mai regăseam în peisaj.
A mai urmat un an în care el a stat acasă cu mine, ocazional cu bone temporare, până când am decis, în luna februarie a acestui an că Luca e mare, a crescut, e cazul să-și vadă de viața lui și să plece de acasă… trei ore pe zi, la grădinița din cartierul nostru.
Distracția a ținut până în prima zi de grădiniță
Am fost cu toții în vizită înainte de surghiun, părea că îi place peisajul, normal, nu era niciun copil-rival, nu era picior de educatoare și jucăriile numai ale lui.
Distracția a fost în toi până în a doua prima zi de grădiniță. Când a stat două ore singurel, minune mare, după care educatoarele m-au sunat disperate că plânge copilul cu lacrimi de dragon. Și așa au fost și celelalte 3 zile din prima săptămână. Și cam atât, că mai departe a răcit, apoi, când să reluăm proiectul grădiniță, nu a mai vrut să se apropie de clădire. Și tot așa stâm de câteva săptămâni. Deci, pas grădiniță.
Între timp a împlinit 3 ani și cere copii, cere interacțiune, cere bătaie și smuls de păr cu cei de vârsta lui, și certuri cu copiii, iar eu nu-mi încap în piele de bucuroasă să știu că e ca la carte. Însă nu și cu grădinița. Așteptăm, astfel, anii următori să aflăm dacă copilul nostru va face școala în câțiva ani cât alții în câteva zile și cât de lung va fi drumul până la liceu.
Foto: arhiva personală
