Există o linie subțire dintre „a iubi” și „a urî” o materie. Ce înseamnă, de fapt, un profesor bun?

Ruxandra Mateescu

Un profesor bun este cel de care îți amintești cu drag peste ani

Ce definește un profesor bun? Cantitatea de materie cu care ramâi în urma orelor sau oare faptul ca te-a făcut să îți placă domeniul pe care îl predă?

Se datorează probabil apropierii vacanţei de vară sau poate încheierii unei prime etape din viaţa noastră de părinţi de şcolar; cert este că, aşa cum povesteam anterior, privirea noastră este întoarsă ceva mai mult peste umăr zilele acestea, îmboldindu-ne să tragem concluzii, să analizăm, să ne amintim, prin comparaţie, de propriii ani de şcoală.

Am avut parte zilele trecute de o bucurie imensă, atunci când după nu mai puţin de douăzeci şi unu de ani mi-am reîntâlnit profesoara de limba engleză din şcoala generală. O întâlnire întâmplătoare, dar care mi-a produs foarte multă emoţie. Închipuiţi-vă unul dintre cei mai ruşinoşi şi rezervaţi oameni pe care îi ştiţi, alergând şi abordând pe strada o doamnă mărunţica şi elegantă: „Nu vă supăraţi, dumneavoastră aţi fost cumva profesoara de engleză?”

Am stat o vreme de vorbă, am depanat amintiri, ne-am povestit ce s-a mai întâmplat de când nu ne-am văzut, în urmă cu mai bine de două decenii. Ne-am despărţit zâmbind şi cu o căldură în suflet, ca după revederea cu cineva tare drag.

Nu îmi mai aminteam numele doamnei profesoare, a trebuit să îl caut prin cutia cu „amintiri” de la sfârşitul clasei a opta. Să nu credeţi că mi-a fost profesoară la meditaţii, vecina de bloc sau un om care, la un moment dat, a făcut ceva măreţ pentru mine. Nu, nici pomeneală. Cred că pur şi simplu doamna profesoară a fost un profesor bun.

Ceea ce îmi amintesc până azi sunt dimineţile în care o întâlneam pe doamna de engleză la semaforul din apropierea şcolii. Mergeam singura spre şcoală dintr-un alt cartier decât cel în care locuiam, uneori pe jos, când nu venea autobuzul, alteori înghesuită într-un tramvai îngheţat. Îmi era urât dimineţile şi mă simţeam singură de cele mai multe ori. Îmi plăcea să o întâlnesc la semafor, pentru că zâmbea mereu, era caldă şi mă făcea să uit de urât. De fiecare dată mă întreba dacă am mâncat ceva de dimineaţă, ştiind că nu apuc de cele mai multe ori. De la dumneaei mi-am căpătat obiceiul de a bea măcar o cană de ceai dimineaţa, ca să nu îmi fie rău. Chiar şi acum, în dimineţi haotice, îmi amintesc de vorbele pe care mi le spunea. Atunci când ne-am întâlnit, am întrebat-o: „Vă mai amintiţi când îmi spuneaţi să mănânc dimineaţa?” Mi-a răspuns cu acelaşi zâmbet: „Măcar o cană de ceai să bei”. Am râs şi m-am simţit ocrotită, nu ştiu de ce.

Îmi mai amintesc că îi plăceau mărgăritare şi cât timp găseam în curtea bunicii mele îi tot rupeam şi îi duceam, pentru că îmi plăcea să o văd zâmbind. Nu a fost primăvara dintre cele douăzeci trecute de atunci să nu îmi amintesc de profesoara de engleză în fiecare primăvară, când lăcrămioarele sunt la toate colţurile.

M-am tot gândit în ultimele zile: de ce oare mi-a rămas profesorul acesta în minte şi cu atâta căldură? Nu am fost olimpică la engleză, nu o vedeam în afara şcolii, nu făceam mai mult de două ore săptămânal cu dumneaei. Şi cred că mi-am dat seama, în cele din urmă: pentru că a fost om şi pentru că nu m-a făcut să urăsc materia pe care o preda!

Linia subțire dintre „a iubi” și „a urî” o materie

Deşi linia dintre „a iubi” şi „a urî” o materie pare subţire, în realitate la mijloc sunt multe gesturi mărunte, mult efort pedagogic şi nu în ultimul rând, iubire. Ştiu, cuvântul acesta nu îşi prea mai are locul în lumea noastră mereu în căutarea „soluţiilor eficiente”, a „reformelor”, a „sistemului educaţional perfect”. Cred însă, şi acum arunc iar privirea peste umăr în cei patru ani de ciclu primar ai copilului meu, că dacă nu iubeşti ceea ce predai şi dacă nu ţi-s dragi copiii, ci faci din toate o chestiune de orgoliu personal, atunci rezultatele pot fi dezastruoase, poţi crea generaţii întregi de copii care vor urî ceea ce ai predat, refuzând până la adânci bătrâneţi să mai aibă de-a face, chiar şi într-o mică măsură, cu domeniul dăscălit de tine.

Am întâlnit profesori atât de preocupaţi ca ei să aibă întotdeauna dreptate în faţa elevilor şi a părinţilor, obsedaţi de rezultatele şcolare şi extraşcolare ale copiilor, uitând că, înainte de toate, rolul lor e să deschidă pofta de a învăţa, de a studia mai depărate pe cont propriu, de a îndrăgosti copiii de ceea ce şi ei iubesc. Iar asta nu se poate face prin ameninţări, teme pedeapsa sau umilinţe verbale. Ci prin modele de caracter. Elevii, cel puţin cei mai mici, asociază materia cu omul, personifică un domeniu şcolar atribuindu-i calităţile umane pe care cel ce predă le are sau nu, după caz. Poate că aici este şi fisura din sistemul de învăţământ din ţara noastră.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa