Ce rol au desenele animate la grădiniță?
Eu fac parte din generaţia de copii care până la opt ani nu au avut acces la prea multe desene animate, iar apoi au exagerat cu televizorul. Am învăţat italiană de la desene animate și spaniolă de la telenovele, în timp ce copiii cu doi-trei ani mai mici învăţau engleză de pe Cartoon Network (canal pe care nu îl recomand nimănui acum).
După câțiva ani tatăl meu și-a dat seama că ecranul are totuși efecte nocive asupra creierului, pe lângă timpul pierdut și ne-a redus drastic porția de TV. Pe atunci bombăneam și ni se părea cel mai dur părinte, dar ne-am refugiat în citit și ne-a prins foarte bine pe termen lung.
Când am devenit eu însămi mamă, deja existau studii care confirmă că tatăl meu avusese dreptate. Așadar, sunt o mamă la fel de „rea” ca el, iar băieţelul meu cel mare primește desene animate cu porția, ba mai mult, selecționate. Nu are voie la desene animate violente, cu limbaj neadecvat copiilor (sunt câteva foarte frumoase, dar ce-au gândit oare traducătorii când au strecurat câte un „la naiba” în dialogul destinat copiilor mici?). De altfel, chiar cele care par inofensive au uneori darul de a-i provoca coșmaruri. Captain Cook, de pildă, e permis doar ca personaj de poveste la noi în casă, dar de desen animat nu.
Încerc, pe cât posibil, ca timpul petrecut la ecran (în rarele dăţi când folosește tableta nu se mai uită la televizor) să nu depăşească două ore pe zi, și acelea împărţite în reprize.
De ce mai merg copiii în colectivitate dacă se uită la desene animate la grădiniță?
Iată de ce, atunci când am auzit că și la grădiniţă li se servesc desene, m-am îngrijorat din mai multe motive: copilul meu acasă nu avea parteneri de joacă, așa cum găsea acolo, și aș fi preferat să folosească timpul acesta pentru joc și împrietenire; apoi, dacă porția zilnică se „consuma” la grădi, eu nu mai puteam să mă bucur de momentele liniștite de care aveam cu adevărat nevoie, pentru a acorda atenție celuilalt copil sau treburilor casei; în al treilea rând, dacă acasă putem controla felul programelor urmărite, la grădiniţă standardul era setat de educatoare, fiind cu siguranţă diferit de al meu.
Pe de altă parte, am încercat să mă pun și în „papucii” educatoarei, care trebuie să strunească peste douăzeci de prichindei, fiecare cu momentele lui de plâns, agitație sau frustrare. Educatoarea are și ea zile proaste, ca toți oamenii, iar televizorul e cel mai comod baby sitter. Dacă eu, că mamă, îmi plantez copilul la desene când simt că nu mai pot, de ce să nu am aceeași clemenţă pentru doamna educatoare?
Scopul pentru care îmi duc copilul la grădiniţă este să socializeze, eventual să învețe ceva pe parte academică, de autoservire, să își manifeste creativitatea prin artă. Dacă puținele (sau dimpotrivă, multele) ore trăite acolo sunt în fața televizorului, ce rost mai are să meargă la grădi? Asta poate face foarte bine și acasă!
Mă gândesc și la copiii ai căror părinţi nu consideră că timpul petrecut în faţa ecranului trebuie restricționat. Ei stau permanent cu ochii pironiți în televizor sau monitoare; când intră la şcoală și este nevoie să își exercite atenția, capacitatea de concentrare, de a urma niște instrucțiuni și de a păstra ordine, nu fac faţă. Pot ajunge astfel să fie diagnosticați cu deficit de atenție, hiperactivitate sau amândouă. Numai și numai ecranul va fi în stare să le calmeze agitația. Apoi ne vom mira când și doamnele învăţătoare vor recurge la soluția laptopului cu desene animate. Sau nu?
Fără a cădea în extreme, eu îndrăznesc să îmi exprim câteva doleanțe în ceea ce privește desenele animate la grădiniță:
- Ziua cu desene animate să fie excepția, nu regula în grădiniţă;
- Dacă tot îi ținem pe copii în față televizorului, să încercam să aducem ceva educativ: un mic documentar corelat cu tema studiată, o animație în limba engleză sau altă limbă promovată de grădiniţă, un episod, de pildă, din Autobuzul magic, care e la fel de distractiv;
- Doamna educatoare să își facă timp să le explice ce se petrece în filmul respectiv, să comenteze pasaje din el, să pună în scenă povestea, să tragă împreună învăţăminte;
- Pe cât posibil, activitatea să fie interactivă: acum există multe variante, începând de la cântecele cărora li se pot alătura și copiii, la flashcards care să îi învețe să citească fotografic, la programe de educație fizică sau dans etc.
Idealul meu e o grădiniță (și o copilărie) în care desenele animate să fie puține, curate, de calitate, pozitive, iar 99% la sută din timp să fie petrecut printre și împreună cu oameni reali.
Voi ce părere aveți?
