Părinți ai căror copii au trecut prin școli de stat și particulare, de la clasa pregătitoare până la liceu, au povestit în grupul Facebook „Ne purtăm viitorul” ce a funcționat sau ce i-a făcut să-și mute copilul de la o școală la alta. Între o școală renumită, dar aflată departe de casă, și una de cartier, între rezultate bune obținute cu meditații și un copil care merge fericit la ore, între clase numeroase la stat și taxe plătite pentru „normalitate” la privat, alegerile lor țin de profesori, distanță, colectiv și program. Pentru familiile copiilor cu CES sau cu afecțiuni cronice, contează și disponibilitatea școlii de a le asigura sprijinul și siguranța de care au nevoie.
Unii părinți au ales școala după rezultatele obținute de elevii mai mari la examene. Alții s-au uitat la învățătoare, la curte, la programul de după ore sau la distanța față de casă. După câțiva ani petrecuți în sistem, criteriul care revine cel mai des în discuție nu apare însă în niciun clasament: copilul pleacă dimineața fără să spună că nu vrea la școală și se întoarce acasă fericit.
În răspunsurile adunate înainte de prima zi de cursuri apar școli de cartier și colegii cunoscute, unități de stat și școli private, copii aflați la începutul clasei pregătitoare și adolescenți care se pregătesc pentru bacalaureat. Experiențele diferă mult chiar și în interiorul aceleiași școli. Din experiențele povestite de părinți, o clasă poate avea un profesor implicat și un colectiv unit, în timp ce alta se confruntă cu dascăli neimplicați, ore nefăcute ori conflicte pe care adulții nu reușesc să le oprească.
Relatările părinților nu pot stabili cât de bună este o anumită școală și nici nu pot fi generalizate. Ele arată însă ce înseamnă, în viața de zi cu zi, o școală potrivită pentru un copil și cât de diferite sunt lucrurile pe care familiile ajung să le considere esențiale.
„Vine fericit de la școală” – unul dintre cele mai importante criterii
Mai mulți părinți spun că primul semn că lucrurile merg bine este starea cu care se întoarce copilul acasă. Nu media clasei, numărul olimpicilor sau renumele școlii, ci faptul că elevul merge cu plăcere la ore, are prieteni și se simte respectat.
O mamă al cărui copil este la gimnaziu, povestește că băiatul vine aproape întotdeauna bine dispus de la școală: „Îmi place ca vine mai tot timpul happy de la ore, are un colectiv fain”, scrie mama. Pentru ea, aceasta este confirmarea că alegerea școlii a fost potrivită. O altă mamă, care plătește o școală privată, spune că își evaluează decizia printr-o întrebare pe care i-o adresează periodic fiicei sale: dacă este fericită acolo: „Criteriul de evaluare a fost mereu fiica mea: nu a avut o zi în care să zică că nu vrea la școală. De fiecare dată o întreb: «Ești fericită?» «Da!» Dincolo de materii, mi se pare esențial să facă copilul sport. Și la școală, și extra. Nu prea mă interesează notele sau dacă este cea mai bună din clasă!”. Atât timp cât răspunsul este afirmativ, notele și poziția în clasă trec în plan secund.
Același criteriu apare și în experiența unor părinți care au renunțat la școli recunoscute. O familie povestește că a renunțat la una dintre cele mai căutate școli din sector, aflată departe de casă. „Noi am fost clasa pregătitoare + clasa I la cea mai bună și renumită școală din sectorul 3 și la cea mai bună doamnă și cu cei mai buni copii. Am ales școala, deși era departe de noi, și doi ani de zile a fost despre stres, presiune și alergătură. Rezultatul: copil nefericit și părinți frustrați. Anul acesta am decis să mergem la școala de lângă noi, de cartier, unde deja mă simt relaxată și merg pe principiul că, dacă vrea să învețe, învață oriunde”, scrie mama.
Pentru alți părinți, bucuria copilului este importantă, dar nu suficientă. Ei se întreabă dacă atmosfera relaxată este însoțită și de ore făcute serios, profesori prezenți și cunoștințe care nu trebuie recuperate ulterior prin meditații.
La clasele primare, învățătoarea cântărește mai mult decât numele școlii
Când vorbesc despre lucrurile bune, părinții se referă mai des la un anumit profesor decât la instituție. Vorbesc despre învățătoare blânde, dar ferme, care comunică ușor cu familia, dar și despre cadre didactice „old school în sensul bun”: „Doamna are informații și metode actualizate, dar se preocupă în principal de educație”. În unele cazuri, relația cu învățătoarea îi determină să accepte minusurile școlilor. Clădirea poate fi aglomerată, limbile străine pot fi insuficient studiate, iar programul – dificil. Dacă adultul care stă zilnic cu elevii este implicat și stabil, părinții tind să considere că baza este bună.
Problemele apar când această stabilitate lipsește, mai ale la clasele primare. Un părinte povestește că băiatul său intră în clasa a III-a și are deja a treia învățătoare. „Ai mei sunt la o școală de cartier. Din clasa 0 până în clasa a IV-a a schimbat doamna învățătoare în fiecare an. Ne-am obișnuit așa, am zis că nu-l mutăm, e și sora-sa clasa I, ea e foarte fericită cu doamna și colegii. Ieri am fost anunțați că nu avem învățătoare, au propus o soluție de compromis, program 10.00-14.00/15.00. Luni ne va întâmpina o doamnă care a acceptat să vină, program 8.00-12.00/13.00, pentru o săptămână, apoi sperăm să se găsească învățător”, scrie un alt părinte. Pentru copiii mici, orice schimbare înseamnă reguli noi, alt stil de predare și o nouă relație de construit. Pentru părinți, înseamnă reluarea aceleiași perioade de incertitudine: cine va prelua clasa? Cât va rămâne cu copiii? Și cât va trebui recuperat dacă lucrurile nu se vor rezolva?
O mamă pune această instabilitate pe seama statutului școlilor de cartier, în care unele cadre didactice ajung temporar și speră să obțină ulterior un post într-o unitate mai căutată. „Trece clasa I și deja după primul an schimbăm învățătoarea. Fiind o școală de cartier fără pretenții, cele mai multe cadre didactice sunt pe acolo doar în trecere și speră că anul viitor prind post la o școală mai bună. Foarte nedrept, din moment ce înscrierea în școli se face pe principiul arondării în funcție de domiciliu, nu am ales noi să mergem acolo. Practic, acești copii sunt pedepsiți pentru că nu au avut norocul să locuiască lângă o școală mai bună”, scrie părintele.
Școala de lângă casă poate însemna somn în plus, prieteni și libertate
În timp ce mulți părinți caută școli cu rezultate bune chiar și la câțiva kilometri distanță, alții spun că proximitatea a fost criteriul decisiv. Copiii lor merg pe jos, se întorc singuri acasă, rămân în parc cu prietenii și nu pierd dimineața o oră în mașină. O mamă povestește că fiica sa, elevă de gimnaziu, face zilnic drumul de 15-20 de minute până la școală: „La 12 ani mi se pare lux. Dacă avea ore dimineața era și mai bine, dar e ok și așa. Am întrebat-o dacă știe cât e de norocoasă, a răspuns scurt: «Da, pentru că am libertate». Și eu, și ea”.
O altă familie povestește că a ales școala din apropiere pentru ca cei doi copii să poată dormi mai mult, să nu contribuie la aglomerația din trafic și să își poată petrece timpul de după ore în cartier. „În plus, școala are bazin de înot, ambii au învățat să înoate acolo. Și profesori de sport dedicați, am doi nepoți care fac sport de performanță datorită îndrumării primite în primară. Am avut noroc de profesori decenți și ce nu se face cum am vrea noi reglăm acasă”.
În partea opusă sunt familiile care fac zilnic naveta către București sau între două zone ale orașului. Unii copii sunt preluați de transportul școlii, alții sunt duși și aduși de părinți. În zilele aglomerate, drumul dus-întors poate ajunge la câteva ore. Alegerea unei școli mai îndepărtate nu aduce întotdeauna rezultatul așteptat. Uneori, copilul ajunge într-o unitate mai bine cotată, dar pierde somn, timp liber și posibilitatea de a-și construi relații în apropierea casei. Alteori, familia consideră că efortul este justificat deoarece școala din cartier nu are profesori stabili, program previzibil sau condițiile necesare.
Școlile căutate se aglomerează, iar celelalte pierd elevi și profesori
Diferențele dintre școli produc un cerc greu de întrerupt. Părinții care nu au încredere în unitatea de care aparțin caută vize de flotant, transferuri sau școli private. Unitățile considerate bune ajung supraaglomerate, uneori cu peste 30 de elevi în clasă și cursuri organizate în două sau trei schimburi. Cele evitate pierd elevi și au dificultăți în a păstra cadrele didactice.
O mamă al cărei copil începe clasa a IV-a spune că școala este bună, dar atât de aglomerată încât elevii vor învăța după-amiaza. Orele târzii schimbă programul întregii familii și ridică întrebarea când își va mai face copilul temele. Într-un caz și mai dificil, un elev de clasa a V-a ar urma să termine cursurile după ora 19.00 deoarece clădirea școlii ar trebui să intre în reparații, iar clasele au fost împărțite între alte unități și spații improvizate: „Cu scuza că trebuie reparat acoperișul, stă de ani fără să se facă nimic. Copiii învață în alt sediu și pe la after-uri mici și neechipate pentru așa ceva sau prin toate școlile din sectorul 5. Începe la 13.30, termină la 19.20, în clasa a V-a…”, scrie părintele. În alte localități, părinții descriu școli noi, dar fără suficiente cadre didactice pentru a susține activitatea.
În două localități din Ilfov, o mamă spune că au fost construite școli noi, dar că acestea nu au suficiente cadre didactice. Supraaglomerarea îi afectează inclusiv pe cei care au ales școala pentru reputația ei. Clasele numeroase reduc timpul pe care profesorul îl poate acorda fiecărui copil, iar programul în schimburi anulează unele dintre avantajele pentru care familia a făcut alegerea.
- CITEȘTE ȘI: Ce faci când educatoarea/ învățătoarea este abuzivă? Care sunt pașii legali pe care trebuie să-i urmezi
La privat, părinții spun că plătesc pentru „normalitate”. Dar nici aici nu există garanții
Clasele mai mici, programul lung, mesele, transportul, limbile străine și comunicarea cu profesorii sunt principalele avantaje enumerate de părinții copiilor din sistemul privat. Pentru o familie în care ambii părinți lucrează până după-amiaza, faptul că elevul vine acasă mâncat, cu temele făcute și verificate, poate conta mai mult decât renumele instituției.
Un părinte spune că, prin taxa lunară, plătește în primul rând pentru o normalitate: „Costurile cu after și stresul cu manualele, caietele, meditațiile sunt eliminate cu o taxă de privat, dar măcar o ai în față. Și cumva tot acolo ajungi. Școala noastră nu e printre cele scumpe, ce-i drept”. Altul apreciază clasele de cel mult 14 copii, timpul petrecut afară și orele organizate în pădure.
Există însă și nemulțumiri. Taxele cresc de la un an la altul, uneori mult peste estimările făcute la înscriere. Copiii se mută frecvent, iar colectivele se schimbă. Unele școli private au dificultăți în găsirea profesorilor buni la anumite materii: „Am decis să investesc în educație și să plătesc pentru normalitate, însă realitatea din teren este alta, din păcate. Sunt lacune uriașe ale sistemului chiar și în privat și o lipsă de profesori bine pregătiți, mai ales la mate, fizică, chimie”. Alte familii spun că au întâlnit și aici bullying, marketing care nu corespunde realității și conduceri care au protejat imaginea școlii înaintea copilului: „Școală cu taxă de salariu minim pe economie, pretenții, marketing… Dacă mami și tati nu sunt cine trebuie, victima este ostracizată că s-a plâns… Știu copil care a plecat de acolo din această cauză”.
Plata unei taxe nu elimină automat meditațiile și nu garantează că elevul va fi fericit. După ani petrecuți în sistemul privat, unii copii aleg să meargă la stat. Alții fac traseul invers după experiențe slabe în școlile publice. Din mărturiile părinților, diferența nu este dată exclusiv de forma de finanțare, ci de profesorii pe care îi întâlnește copilul și de felul în care instituția reacționează când apare o problemă.
Rezultatele bune ale școlii pot ascunde costul meditațiilor
În discuția despre școlile „bune” apare frecvent întrebarea cât din performanța afișată aparține școlii și cât este obținut prin pregătirea plătită de familie. Un părinte spune că rezultatele unității în care învață copilul său reflectă mai ales sumele investite în meditații: „Cel puțin la fi-miu în clasă se fac meditații încă din clasele primare. Și eu, forțată de împrejurări, am investit din clasa a V-a în meditațiile celui mic”. În clasă, pregătirea suplimentară ar fi început încă din ciclul primar. O altă mamă descrie o situație asemănătoare la o școală de top dintr-un oraș mare: „Se face școală, e printre școlile de top de la noi. Ceea ce nu zice nimeni e că toate școlile de top sunt top în CT pentru că aproape toți se meditează”.
La polul opus sunt părinți care povestesc despre copii cu rezultate foarte bune obținute fără pregătire suplimentară. Un profesor care lucrează de 13 ani în învățământul de stat atrage atenția că meditațiile nu ar trebui asociate automat cu școala de stat sau cu cea privată: „Meditațiile se impun indiferent că e școală de stat sau particulară, atât timp cât copilul rămâne în urmă, oricât de dedicat ar fi cadrul didactic”.
Presiunea devine vizibilă mai ales înaintea Evaluării Naționale. Unii părinți se întreabă la ce le folosește copiilor munca orientată aproape exclusiv către procente cât mai apropiate de 100 și dacă, în cursa pentru medii, adulții nu pierd tocmai scopul educației. Într-o clasă de 23 de copii, 14 ar fi încheiat anul cu premiul I și media 10, iar media 9,85 ar fi adus doar o mențiune. Pentru părintele care a descris situația, aceste rezultate ridică întrebări despre relevanța notelor, nu doar despre performanța elevilor.
- CITEȘTE ȘI: Să facem un exercițiu de sinceritate! Câți dintre mediile peste 9,50 sunt obținute pe merit?
Bullyingul și profesorii care nu intervin pot schimba complet relația copilului cu școala
Printre cele mai grave experiențe relatate sunt bullyingul și lipsa unei reacții eficiente din partea adulților. „Nu ne plac copiii care fac bullying – da, avem parte de el din clasa pregătitoare – și, prin urmare, părinții care tolerează asta”, scrie o mamă. „La gimnaziu a început bullyingul, violența fizică, bătăi cu picioarele și luarea în derâdere a celor care învățau bine, inclusiv al meu. Profesorii nici măcar nu se mai duceau la ore sau nu le făceau din cauza țipetelor din clasă”, este un alt comentariu.
În unele cazuri, copilul a ajuns să refuze școala, iar familia a ales transferul. Părinții spun că problema nu este numai comportamentul colegilor, ci și tolerarea acestuia, minimalizarea sesizărilor sau culpabilizarea celui care reclamă.
Există însă și experiențe opuse. Mai multe familii descriu colective în care copiii se simt acceptați, merg cu plăcere la ore și nu au întâlnit agresiuni repetate. Tocmai această diferență arată de ce părerile despre aceeași instituție pot fi contradictorii: atmosfera depinde de clasă, diriginte, profesori și de modul în care conducerea aplică regulile, nu doar de numele scris pe clădire.
Părinții nu intră în vacanță când începe școala
Inițiatoarea discuției a pornit de la gluma că, odată cu revenirea copiilor la școală, părinții intră în vacanță. Răspunsurile arată însă cât de diferit este începutul de an de la o familie la alta. Pentru părinții copiilor cu cerințe educaționale speciale sau cu afecțiuni cronice, primele zile vin cu griji suplimentare.
O mamă povestește că va sta în bancă alături de fiul său cu CES, care începe clasa I fără însoțitor: „Voi fi colega lui de bancă, fiind un copil cu CES. Am mari emoții deoarece i s-a schimbat învățătoarea și sper să vină o doamnă blândă!” Alta descrie colaborarea cu profesorii copilului său cu diabet de tip I: „Intră în clasa a IV-a, are diabet tip I și doamna este extrem de înțelegătoare. Telefonul îl ține pe bancă, îl sun în caz de hipo sau hiperglicemie, indiferent de oră. La ora de sport, domnul lui de sport îmi trimite mesaj la finalul orei cu glicemia de pe pompă, dacă e la extreme”. Pentru aceste familii, o școală bună este, înainte de orice, cea în care adulții înțeleg nevoile copilului și adaptează regulile pentru ca el să fie în siguranță.
Printre grijile asociate începutului de an apar și florile, cadourile și banii strânși pentru cadrele didactice. Un tată își amintește că propunerile pentru cadouri tot mai scumpe îi puneau în dificultate tocmai pe părinții care se descurcau mai greu financiar. O altă mamă spune că nu înțelege cum poate începe anul școlar cu propunerea de a oferi educatoarelor, pe lângă flori, bani într-un plic.
În alte răspunsuri apar florile, banii strânși pentru cadrele didactice și presiunea exercitată asupra familiilor care nu vor sau nu își permit să contribuie. Un părinte își amintește că inițiativele pentru cadouri tot mai scumpe îi puneau în dificultate tocmai pe cei care se descurcau mai greu financiar. Altul spune că nu înțelege cum poate începe anul școlar cu propunerea de a pune bani într-un plic pentru educatoare. Dincolo de diferențele dintre stat și privat, centru și periferie, școli cu renume și unități de cartier, răspunsurile părinților descriu aceeași căutare. Ei vor profesori care vin la ore și rămân alături de clasă, copii care nu se tem să meargă la școală, un program suportabil și siguranța că timpul petrecut acolo are sens.
Poate că școala perfectă nu există. Dar, pentru mulți dintre părinții care au răspuns, semnul că alegerea este suficient de bună rămâne unul simplu: copilul se întoarce acasă cu ceva nou învățat și cu dorința de a reveni a doua zi.
