Cine își imaginează că epoca tocitului și a comentariilor literare învățate pe de rost a apus demult în școala românească se înșală amarnic. Preponderent, materia Limba și literatura română e redusă la autori canonici, comentarii standard și formule memorate pentru examene. După aproape două decenii fără schimbări majore la această disciplină, anul acesta ar fi putut aduce o resetare a modului în care elevii se apropie de lectură, odată cu noua programă de Limba română pentru clasa a IX-a (destinată elevilor care încep liceul în toamna 2026). Mulți profesori și specialiști în educație spun, însă, că această oportunitate a fost ratată. În loc să deschidă apetitul pentru cărți, cred ei, noua programă riscă să îndepărteze și mai mult adolescenții de literatură. Iar felul în care se suține examenul de bacalaureat și modul de punctare împing copiii spre aceeași practică: memorare și reproducerea unor interpretări standardizate.
Într-un interviu acordat Totul Despre Mame, profesorul de Limba și literatura română Emil Munteanu (de la Colegiul Național Iași)— cofondator al clubului și revistei literare Alecart, un proiect în care sute de liceeni din Iași discută cărți și se întâlnesc cu scriitori — avertizează că literatura riscă să fie predată în școală „ca într-un muzeu”: admirată de la distanță, explicată și clasificată, dar rareori trăită cu adevărat. Experiența lui cu elevii din clubul de lectură arată însă că interesul pentru cărți există, dacă lectura devine dialog și experiență personală, nu doar materie pentru evaluare. Citiți în interviul de mai jos de ce crede profesorul că noua programă la limba română ratează o mare șansă pentru elevi, de ce continuă ei să memoreze comentarii și ce pierd adolescenții care nu citesc în liceu.
Totul Despre Mame: Despre programa de clasa a IX-a, recent aprobată, mulți profesori spun că nu face decât să îndepărteze elevii de lectură. Chiar ați scris că programa aceasta riscă să transforme literatura în muzeu. Puteți dezvolta?
Profesor Emil Munteanu: Am folosit metafora muzeului pentru că uneori așa arată literatura în școală: un spațiu în care intri în liniște, privești obiecte prețioase aflate în vitrine, primești explicații despre ele, dar nu ai voie să le atingi cu adevărat. Literatura însă nu este un obiect de patrimoniu, ci o experiență. Ea trăiește doar atunci când este citită și interpretată de cineva. Ca profesori, încercăm să le spunem elevilor că sunt co-autori ai fiecărei opere pe care o citesc, nu spectatori pasivi. Că fiecare roman ar putea fi o călătorie la capătul căreia nu vor găsi neapărat niște răspunsuri, dar vor fi înarmați cu întrebări relevante. Că fiecare volum de poezie ar putea fi o radiografie a emoțiilor și a stărilor lor.
În momentul în care programa devine prea rigidă sau prea preocupată de clasificări, de tipologii și de etichete, există riscul ca textul literar să fie tratat ca un exponat: îl descriem, îl contextualizăm, îl analizăm tehnic, dar nu mai ajungem să-l trăim. Paradoxul este că tocmai literatura care ar trebui să fie spațiul libertății de interpretare și al întâlnirii netrucate dintre cititor și operă ajunge uneori să fie predată ca un set de proceduri. Nu pentru că textele ar fi vechi, ci pentru că sunt scoase din circuitul viu al experienței personale. Or, prin organizarea tematică a programei, așa cum a fost ea până acum la clasa a IX-a, elevii mi-au dat impresia că au înțeles că în literatură intri ca un călător, nu ca un turist. Ei intră cu întrebările lor, cu neliniștile personale, cu propriile experiențe. Abia apoi descoperă că aceleași întrebări au fost puse și acum o sută sau două sute de ani. Experiența mea cu elevii de la clubul și revista Alecart mi-a confirmat de multe ori că interesul pentru literatură apare atunci când lectura este trăită ca întâlnire, ca dialog, nu ca inventar cultural.
Un elev de clasa a IX-a are 14–15 ani. Care sunt primele lecții pe care le învață el la Limba română când intră la liceu? Și cât de relevante sunt ele pentru lumea lui?
La 14–15 ani, elevul este la o vârstă a intensității emoționale. Întrebările despre identitate, prietenie, libertate, singurătate sau iubire devin foarte puternice. Din acest punct de vedere, literatura ar putea fi una dintre disciplinele cele mai apropiate de experiența lui, pentru că ea vorbește exact despre aceste lucruri. Programa încă în vigoare propune o organizare tematică – ceea ce, în principiu, este o idee bună. Dacă este folosită inteligent, ea poate transforma ora de literatură într-un spațiu de explorare a emoțiilor: frica, prietenia, iubirea, sentimentul de a nu aparține nicăieri, nevoia de modele și de libertate.
Le poți propune să dezbată ceea ce simte Holden în De veghe-n lanul de secară, să analizeze prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu, să descopere cum trăiește experiența iubirii Allan în romanul lui Eliade sau Ștefan Gheorghidiu, să citească poezii de Eminescu, Arghezi sau Radu Vancu. Problema apare atunci când aceste teme rămân doar niște etichete teoretice. Pentru elev, relevanța apare abia în momentul în care textul începe să dialogheze cu experiența lui. Când un adolescent descoperă într-un poem sau într-o povestire o emoție pe care o recunoaște, literatura încetează să mai fie materie școlară și devine o formă de autocunoaștere. În acest sens, experiența întâlnirii cu volume de poezii ca Un râs ca un zgomot de sticle sparte de Cristina Drăghici sau Lipsa de greutate a lumii de Dan Coman i-au îmblânzit vulnerabilitățile sau l-au pus în situația de a da un sens absurdului existențial din viața lui.
Nu mă deranjează fundamental criteriul cronologic avut în vedere în noua programă. Istoria literară este importantă și elevii trebuie să rămână cu repere. Dar aș fi preferat ca începutul de liceu, clasa a IX-a, să coincidă cu un dialog viu despre lumea în care trăiesc. Să fie o captatio benevolentiae. Orice început presupune entuziasm. Este menit să trezească interesul și curiozitatea. Când reflexul lecturii și al interpretării s-a format, responsabilitatea, rigoarea și dimensiunea istoric-literară se așază firesc. În epoca în care trăim – o epocă dominată de internet, de viteza imaginilor și de inteligența artificială – literatura nu mai poate conta pe inerția tradiției. Ea trebuie să seducă din nou cititorii. Nu cred că prin studierea literaturii vechi în clasa a IX-a vom reuși să facem față celui mai puternic concurent al lecturii: fluxul continuu de stimuli digitali. Dimpotrivă.
- CITEȘTE ȘI: Cum ajung copiii să vorbească și să scrie greșit? Explicațiile și soluțiile lingvistei Corina Popa
Mai putem vorbi de lectură ca plăcere pentru adolescenți? Sau ei citesc, dacă o fac, pur și simplu ca să se descurce la teste și la Bac, fără nicio plăcere?
Cred că da, dar plăcerea lecturii apare în alte condiții decât cele pe care le presupune uneori școala. Adolescenții citesc atunci când simt că textul le vorbește direct, când nu au impresia că fiecare pagină este doar un exercițiu pentru o notă sau un examen. În momentul în care lectura devine exclusiv instrument de evaluare, plăcerea dispare aproape inevitabil. Experiența mea cu elevii arată însă că interesul pentru literatură există. Trebuie doar activat. În clubul de lectură Alecart, de pildă, am văzut de multe ori cum elevii discută ore întregi despre o carte fără să simtă că sunt evaluați. Când discuția despre un volum devine autentică, când nu căutăm „interpretarea corectă”, ci încercăm să înțelegem ce ne spune textul, reacția lor se schimbă. Adolescenții sunt cititori foarte sensibili atunci când li se oferă libertatea de a reacționa personal la o carte.
De exemplu, am fost impresionat de modul în care au citit în clasa a IX-a Împăratul muștelor de William Golding, când au discutat despre singurătatea de a fi diferit sau despre fragilitatea democrației, făcând legătura cu filmul Die Welle. Sau cum au disecat relația dintre Fred Vasilescu și Doamna T din Patul lui Procust, un roman care, deși scris acum aproape un secol, le-a vorbit foarte direct despre gelozie, orgoliu și manipulare emoțională. De asemenea, am fost surprins, ca la sfârșitul anului școlar, foarte mulți elevi dintr-o clasă de mate-info au declarat că volumul lor preferat este Jurnalul fericirii.
Îi mai putem învinui pe elevi ca învață comentarii și „rețete” pentru examene pe de rost, dat fiind felul în care se face, după 20 de ani, „modernizarea programei”?
Nu cred că responsabilitatea poate fi pusă exclusiv pe umerii elevilor. Elevii sunt, într-un fel, foarte raționali: ei încearcă să se adapteze la modul în care sunt evaluați. Există însă și o problemă mai profundă, pe care evităm adesea să o discutăm frontal: mesajul implicit pe care sistemul de evaluare îl transmite elevilor. Modul în care sunt construite astăzi subiectele de la bacalaureat – în special cele care solicită eseuri despre opere canonice – favorizează reproducerea unor interpretări standardizate. Elevii învață rapid logica sistemului: pentru a obține rezultate bune, este mai eficient să preiei formule interpretative consacrate sau chiar texte gata făcute decât să riști o interpretare personală.
La ultima simulare am citit numeroase teze în care formulările erau aproape identice. Ar fi imposibil ca zeci de elevi să gândească în mod spontan aceleași fraze dacă nu ar exista o sursă comună. Dar sistemul ne obligă să le punctăm ca și cum ar fi texte originale. Această practică nu este doar o problemă didactică, ci și una etică. În mod paradoxal, sistemul ajunge să normalizeze un comportament care, în orice alt context academic, ar fi considerat plagiat. Elevii sunt antrenați, fără să li se spună explicit, într-o cultură a reproducerii ideilor altora fără asumare critică. Nu ar trebui să ne mire atunci că, mai târziu, în spațiul public, plagiatul ajunge să fie perceput de unii demnitari ca o problemă secundară sau pur formală. Cultura integrității academice începe, de fapt, mult mai devreme, în modul în care îi învățăm pe elevi să gândească și să scrie.
În același timp, există și o problemă de coerență curriculară. În mod firesc, într-un sistem educațional construit rațional, programa examenului de bacalaureat ar trebui să fie concepută înaintea programelor din ciclul liceal, tocmai pentru a oferi un cadru clar de progresie a învățării. Dacă bacalaureatul din 2030 va evalua anumite competențe și conținuturi, ar fi logic ca acestea să fie stabilite înaintea restructurării programei de clasa a IX-a. În absența unei asemenea logici curriculare, există riscul ca reforma să funcționeze invers: adaptăm parcursul educațional fără a ști exact către ce finalitate evaluativă ne îndreptăm. Dar, desigur, întrebarea mai largă rămâne aceasta: cât de mult mai funcționează astăzi criteriul firescului în arhitectura deciziilor educaționale?
Dacă programa nu vă ajută, ca profesor, să apropiați elevii de lectură, o puteți face în afara ei? La școală sau în ei? Cum?
Într-o anumită măsură, da. Există spații în care literatura poate respira mai liber: cluburi de lectură, reviste culturale ale elevilor, întâlniri cu scriitori, festivaluri literare, cum e FILIT-ul sau „Poezia e la Bistrița”. Așa a apărut și Alecart, ca un loc în care elevii pot vorbi despre cărți fără presiunea notelor. De multe ori cele mai intense discuții despre literatură nu au loc sala de clasă, ci în cadrul unui club de lectură sau într-o conversație după o lansare de carte. În astfel de contexte, elevii descoperă că literatura nu este doar obiect de studiu, ci o comunitate de idei și de emoții.
Cred că este utilă o distincție pe care sistemul nostru educațional pare să o facă tot mai rar. Întâlnirile cu scriitori, festivalurile literare sau alte evenimente culturale pot fi experiențe extraordinare pentru elevi. Tocmai de aceea ele nu ar trebui construite pe sacrificarea orelor de curs. Într-un sistem educațional coerent, toate disciplinele ar trebui tratate cu aceeași seriozitate instituțională. În momentul în care suspendăm ore pentru a face loc unor evenimente – oricât de seducătoare ar fi acestea – transmitem elevilor un mesaj ambiguu. Pe de o parte, afirmăm importanța culturii, dar, pe de altă parte, sugerăm că timpul școlar este negociabil și că anumite ore pot fi suspendate fără consecințe reale. Elevii interiorizează foarte repede această logică: bucuria de a „scăpa” de ore coexistă cu o diminuare subtilă a respectului pentru ele.
Cred însă că responsabilitatea nu aparține exclusiv școlii. Ea revine, într-o anumită măsură, și invitaților săi. Scriitorii înșiși ar trebui să se întrebe dacă este potrivit ca întâlnirile lor cu elevii să aibă loc în timpul orelor de curs, atunci când programul ar permite o altă soluție. Nu este o problemă de protocol, ci de etică intelectuală. Literatura nu ar trebui să devină un pretext pentru suspendarea școlii, ci o prelungire firească a ei. Desigur, există situații logistice în care organizarea unor astfel de întâlniri în timpul programului devine inevitabilă. În asemenea cazuri, ar fi firesc ca orele sacrificate să fie recuperate ulterior în mod real, nu simbolic sau asincron.
Respectul pentru timpul școlar este, până la urmă, o formă elementară de onestitate instituțională. Din acest motiv, toate întâlnirile organizate în cadrul proiectului Alecart, inclusiv cele desfășurate în timpul Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, au loc după încheierea programului școlar. Nu este doar o soluție de organizare, ci o opțiune de principiu.. Cultura nu ar trebui să funcționeze ca o suspendare a școlii, ci ca o extensie a ei. În fond, literatura nu are nevoie să „confisce” orele pentru a deveni relevantă. Dacă este cu adevărat vie, elevii vor veni către ea și după ce sună clopoțelul: la fiecare Întâlnire Alecart participă în medie peste 150 de elevi.
Din discuțiile cu elevii care citesc, ce fel de cărți preferă, ce citesc ei cu plăcere?
Observ două direcții. Există un interes evident pentru literatura contemporană, pentru că limbajul și temele sunt mai apropiate de experiența lor. Dar, dacă li se oferă contextul potrivit, elevii pot deveni surprinzător de receptivi și la texte clasice. Cheia este modul în care sunt aduse aceste cărți în discuție. Un text devine provocator nu pentru că este „important în canon”, ci pentru că cineva reușește să arate de ce întrebările lui sunt încă vii, esențiale. Elevii mei au fost profund impresionați de drama lui Apostol Bologa din Pădurea spânzuraților, pentru că au recunoscut în ea conflictul dintre conștiință și presiunea colectivă. Au fost intrigați de relația tensionată dintre Andrei Pietraru și Ioana Boiu din Suflete tari. În astfel de momente descoperi că literatura clasică nu este deloc moartă – trebuie doar repusă în dialog cu sensibilitatea prezentului.
- CITEȘTE ȘI: Copiii mei nu citesc, deși au cărți prin toată casa. Și nu e vina tehnologiei, ci a noastră, a tuturor
De ce este important, totuși, pentru copii să citească? Mai e nevoie de lectură în lumea în care trăim? Sau e cazul să ne obișnuim cu ideea că poveștile copiilor de azi vin exclusiv din scroll-ul de pe TikTok și Instagram?
Pentru că lectura este una dintre puținele experiențe care ne învață simultan două lucruri esențiale: să gândim și să simțim mai profund. O carte bună ne obligă să locuim, pentru o vreme, în mintea altcuiva, să vedem lumea dintr-o perspectivă diferită de a noastră. Este, dacă vreți, un exercițiu de empatie intelectuală. Într-o epocă dominată de reacții rapide, de imagini și de opinii instantanee, lectura are o calitate aproape subversivă: te obligă să te oprești, să interpretezi, să accepți ambiguitatea/ îndoiala, așa cum arhitectul din filmul 12 Angry Men îi determină pe ceilalți jurați să reevalueze o „certitudine”. Iar această ambiguitate este esențială pentru maturitatea intelectuală. Ea ne învață că lumea nu poate fi redusă la formule simple. În adolescență, această experiență poate fi decisivă. Literatura devine uneori primul loc în care descoperi că emoțiile tale – frica, iubirea, gelozia, sentimentul de a fi diferit etc. – au fost trăite și de alții înaintea ta. Poezia are, la rândul ei, o funcție specială în această vârstă. Ea poate funcționa ca un barometru al emoțiilor. Adolescenții trăiesc stări intense pe care adesea nu știu încă să le numească. Uneori, un poem spune exact ceea ce cititorul simte fără să fi știut că poate formula. În acest sens, cititul nu este doar un act cultural, ci și unul existențial. Te ajută să înțelegi că nu ești singur în propria ta viață.
Ce pierd cei care nu citesc?
Dacă elevii nu citesc în liceu, pierd mai mult decât câteva titluri dintr-o listă de lecturi, pierd unul dintre cele mai importante instrumente prin care un adolescent poate învăța să se înțeleagă pe sine și lumea în care intră. Povestea îi ajută pe tineri să-și imagineze propriul loc în lume. În literatură întâlnesc destine, dileme, fragilități și forme de curaj pe care, mai devreme sau mai târziu, le vor întâlni și în viața lor. Ficțiunea devine astfel un fel de laborator al experienței: un spațiu în care poți învăța despre viață înainte de a fi obligat să o trăiești în formele ei cele mai dure.. În același timp, lectura îi face pe elevi mai atenți la lume. Cine citește învață să observe mai profund oamenii, gesturile, nuanțele unei situații. Literatura cultivă o formă de atenție și, în cele din urmă, o anumită eleganță a prezenței în lume: în limbaj, în gândire, în felul de a te raporta la ceilalți.
Există însă și un alt motiv, poate mai puțin discutat. Fiecare om are nevoie de ficțiune. Dacă literatura lipsește, această nevoie nu dispare; ea se mută pur și simplu în alte forme. De aceea milioane de oameni urmăresc cu atâta interes narațiunile livrate zilnic pe internet de diverși influenceri sau creatori de conținut: și acolo este tot o ficțiune, doar că una simplificată, adesea superficială sau manipulatoare. Citind, înveți să recunoști diferența dintre o poveste care îți lărgește lumea și una care o simplifică până la caricatură. Într-un anumit sens, lectura este și o formă de igienă culturală: te învață să nu confunzi ficțiunea profundă cu ficțiunea ieftină. De aceea, când lectura dispare din anii de liceu, pierderea este atât culturală, cât și formativă. Pentru că, fără literatură, tinerii nu vor înceta să caute povești – doar că riscă să se hrănească aproape exclusiv cu cele mai facile dintre ele și, implicit, să fie mai ușor manipulați…
