O programă școlară ar trebui să fie un instrument care ghidează drumul elevilor, nu o povară care îi apasă. Totuși, programa la Limba și literatura română pentru clasa a IX-a, pusă acum în dezbatere publică, face exact opusul: abundă în formulări opace, cerințe imposibile și obiective rupte de realitatea vieții de la clasă. În loc să simplifice și să clarifice, complică. În loc să formeze competențe autentice, împinge elevii și profesorii într-un labirint de noțiuni tehnice și de ambiții academice nerealiste. Am rugat-o pe Mădălina Chitez, profesor universitar și cercetător în lingvistică la Universitatea de Vest din Timișoara, care este și co-autoarea unui studiu despre manualele școlare, să ne explice de ce e atât de importantă această programă și cum influențează ea viitorul copiilor. În analiza realizată de ea, pe care o publicăm mai jos, Mădălina Chitez „traduce” pentru părinți limbajul complicat al programei și arată de ce formulările sunt dificil de pus în practică, de ce programa nu răspunde nevoilor reale ale elevilor și cum pot ajunge copiii să fie împovărați în loc să fie sprijiniți.
Într-un moment în care România are, poate pentru prima dată după mulți ani, șansa de a regândi din temelii ce și cum învață copiii ei, riscăm să ratăm oportunitatea esențială: aceea de a construi o programă care să fie, în sfârșit, pentru elevi, nu pentru orgoliile specialiștilor. Nu întâmplător, sute de cercetători, profesori și scriitori i-au cerut public ministrului Educației să refacă noua programă de liceu, considerând că, în actuala formă, „e o programă ceaușistă reciclată pentru generația AI”.
Programa dă tonul în educație
Cu toții observăm că elevilor din România li se cere prea mult, prea complex și prea rupt de realitate. Știți deja propoziția-laitmotiv pe care o auzim constant atunci când, iarăși, cu toții (profesori, părinți, elevi, cercetători, chiar persoane cu funcții de decizie) semnalăm inadecvarea conținuturilor și a evaluărilor din sistemul educațional românesc. Răspunsul general, echivalent cu ridicatul din umeri al funcționarului de la ghișeu, care știe că te încurcă, dar nu poate face nimic, este același de fiecare dată: «așa ne cere programa».
Acum este momentul în care avem șansa să gândim o nouă programă școlară, astfel încât, pe viitor, ceea ce nu funcționează în educație să nu mai fie pus pe seama programei. Este ocazia pe care o așteptăm de mult.
De ce e important să înțelegem ce face, concret, o programă școlară?
Pentru că ea dă tonul în educație. Dacă în programă scrie că, în clasa a IX-a, elevii trebuie să «monitorizeze condițiile comunicării orale eficiente, inclusiv dicția, intonația și coeziunea», să recunoască «raportul propoziție-frază-enunț» și să rescrie texte pentru a analiza «modificările de topică și efectele stilistice obținute», atunci toata lumea se așteaptă ca toți elevii din țară să știe aceste lucruri.
Dacă programa menționează că elevii trebuie să identifice «prejudecăți și stereotipuri față de graiuri și dialecte» sau să elaboreze «hărți conceptuale care sintetizează mentalitatea și valorile unei epoci», înseamnă că fiecare profesor din România trebuie să predea conținuturi care să conducă spre competențele menționate, indiferent dacă are sau nu resursele, timpul și contextul necesar. Pe scurt, dacă aceste formulări apar în documentul oficial, ele devin obligatorii la clasă, în toate școlile din țară. Apoi, noile manuale vor trebui să bifeze fiecare dintre aceste cerințe pentru a evita situația în care un elev ajunge la examen fără să fi parcurs exact acele elemente din programă.
De ce trebuie să fie programa clară și pe înțelesul tuturor?
În primul rând, pentru că există un public-țintă mult mai numeros decât lasă să se înțeleagă documentul oficial. În România există adesea ideea greșită că documentele emise de ministere sunt texte «pentru specialiști», pe care publicul larg nu are neapărat nevoie să le înțeleagă. Cel mult apar, din când în când, discuții publice sau articole jurnalistice care explică pe scurt ce e important în ele.
Poate că acest lucru este acceptabil atunci când documentele chiar se adresează exclusiv specialiștilor. Dar, în educație, lucrurile stau altfel: sunt implicați elevi, părinți, profesori, directori, consilieri școlari, o întreagă comunitate. Iar dacă documentele publice îi menționează pe părinți și pe elevi ca actori centrali ai sistemului, atunci este firesc ca și ei să poată înțelege ce scrie în aceste documente. Nu e normal ca ceea ce îi afectează direct pe copii și pe părinți să rămână ambiguu pentru ei!
Ce este neclar acum în textul programei?
Programa actuală este construită asemănător textelor pe care trebuie să le citească elevii la clasă: un text încărcat, care trebuie analizat și comentat din multiple direcții pentru a fi înțeles. Ceea ce se întâmplă acum în spațiul public este o amplă analiză literară a programei școlare. Avem experți în critică literară și literatură română care încearcă să afle ce vrea să spună programa prin expresii precum „dezvoltă înțelegerea fenomenelor lingvistice și literare într-un cadru cultural mai larg”. Avem metodiști care încearcă să înțeleagă cum anume programa reprezintă o „ofertă curriculară pentru clasa a IX-a”, parte dintr-un „ansamblu coerent al elementelor ce reglementează activitatea didactică”. Avem scriitori care încearcă să descifreze intenția din spatele unei programe care dorește „cultivarea reflecției și a sensibilității estetice”, „consolidarea conștiinței identitare”. Toți vor, de fapt, să clarifice ce vrea să spună programa.
Există câteva tematici esențiale care ar trebui să ajungă la publicul larg în toată această gâlceavă a specialiștilor, tematici pe care părinții și elevii intuiesc că le vor afecta direct, dar nu știu cum să reacționeze. În primul rând, care este scopul acestei programe? Ce se dorește a fi atins? Din diverse analize (de conținut, lingvistice) reiese că, la nivel declarativ, programa promovează gândirea critică, dar la nivel factual se pune accent, în mod riguros, pe componenta conștiinței naționale. Mai exact, se dorește ca elevii de clasa a IX-a să știe care sunt autorii noștri canonici din secolul al XIX-lea, să înțeleagă cum au evoluat curentele literare în acea perioadă și cum a evoluat limba. În același timp, elevii trebuie să știe să scrie texte moderne (jurnal digital, e-mail) și să cunoască gramatica.
Nu este nimic rău în a dori aceste lucruri, ba chiar este frumos să ne gândim că vrem să le oferim elevilor un bagaj cultural solid și activități de stăpânire a mecanismelor limbii, astfel încât să putem avea încredere că redactează texte corecte și argumentate. Dar, din nou, una afirmă și alta face programa. În loc să facă referire la tipuri de texte sau la metode care sprijină formarea competențelor de scriere corectă sau de redactare a unor texte argumentative (o componentă esențială a capacității de gândire critică), ajungem la faptul că elevii trebuie să stăpânească deicticele sau relațiile semantice. Ce vrea să spună asta? Ca lingvist, nu pot decât să subliniez că aceste concepte sunt extrem de greu de explicat studenților, ca să nu mai vorbim de elevi.
Legăturile dintre scopul general al programei si conținutul programei sunt greu de urmărit. Este ca și cum ai spune: „această aplicație este creată ca să îți simplifice viața”, dar, când deschizi manualul de utilizare, găsești doar instrucțiuni de tipul „configurați manual protocolul de securizare pe 128 de biți”, „introduceți codul sursă al modulului auxiliar”, „actualizați driverul intern prin linia de comandă”, care nu doar ca nu ajuta dar te încurcă si derutează.
Bietul profesor, elev sau părinte este lăsat să își facă propriul comentariu literar pe marginea programei și simte că scopul acesteia nu este, de fapt, cel frumos împachetat în Nota introductivă („dezvoltarea gândirii critice” și „asigurarea utilizării corecte și conștiente a limbii) ci că adevăratul scop rămâne bine ascuns în multitudinea de cerințe explicate extrem de alambicat. Se simte ca Cenușăreasa în camera cu semințe de mei și neghină, pe care trebuie să le despartă.
In final, scopul programei este, de fapt, departe de a ajuta elevul și profesorul. Mai degrabă, scopul pare a fi acela de a integra conținuturi agreate de colegi specialiști în domeniul limbii și literaturii române. Este, în mod oficial, o programă a orgoliului profesional, în detrimentul binelui elevului.
Nu neg expertiza colegilor care au propus conținuturile și sunt convinsă că sunt specialiști în ceea ce fac și că au, cu siguranță, intenții bune la bază. Dar, probabil, este greu să cobori din lumea specialistului în lumea reală. Acolo este, cred, cheia. Scopul programei nu este să transforme elevii de clasa a IX-a în mici specialiști în literatură veche și gramatică avansată, ci să îi apropie de lectură, să îi familiarizeze cu patrimoniul cultural al literaturii române fără a intra în detalii tehnice și să îi pregătească să își exprime corect și coerent ideile, în scris și oral. Acum, însă, toate aceste obiective se pierd în hățișul unor conținuturi prea stufoase. Nimeni, la clasă, nu poate implementa așa ceva.
Este fezabilă această programă? Nu
Nu este fezabilă din două motive: (1) nu este clar cum vor fi implementate la clasă multe dintre competențele solicitate (aici, simplificarea limbajului ar ajuta considerabil) și (2) se cere extrem de mult, pe toate palierele: literatură, limbă, comunicare. Totul sună bine și ne-am dori ca elevii să poată stăpâni toate aceste componente ale programei. Dar, în realitate, avem de-a face cu provocări majore. Programa pare construită având în minte un profil idealizat al elevului: un elev de colegiu național, extrem de competitiv, care citește câteva cărți pe lună, scrie texte de argumentare avansate pe subiecte complexe și face analize gramaticale detaliate. În realitate, acești elevi sunt procentual extrem de puțini (câte colegii naționale avem în fiecare oraș și câți dintre elevii lor au înclinații spre domeniul literaturii?). Marea masă a elevilor învață în alte tipuri de licee. Cu ei ce facem? Îi chinuim și pe ei, și pe profesorii lor cu cerințe nerealiste?
De ce nu putem crea o programă mai relaxată, mai puțin prescriptivă, mai aplicată, în care să păstrăm componenta de identitate culturală, dar să o aducem cu picioarele pe pământ? Iar profesorii care au elevi capabili pot, desigur, să introducă și conținuturi avansate. Însă acestea nu trebuie să fie în programă, pentru că programă înseamnă că toți trebuie să știe acele lucruri.
Are noua programă caracter aplicativ? Nu
Pornind de la scopul programei și de la fezabilitate, ajungem inevitabil la întrebarea privind utilitatea reală a cerințelor pentru elevul de vârsta respectivă. Programa, în forma actuală, ar fi putut fi utilă elevului de acum 50 de ani, care avea alte interese, iar piața muncii îi cerea alte competențe. Pentru elevul zilelor noastre, o astfel de programă este atât de ruptă de realitate, încât devine înfricoșător să ne gândim că am putea propune așa ceva cu impact pe termen lung. În loc să promovăm gândirea critică, am ajunge să o suprimăm și pe cea care a mai rămas. De ce? Pentru că elevii nu vor citi cu plăcere ceea ce li se cere. Iar dacă nu citesc cu plăcere, nu se vor implica în discuții, nu vor putea formula argumente solide pe o temă dată. Vor face meditații peste meditații, vor folosi AI pentru generarea conținutului, vor învăța mecanisme de supraviețuire academică și vor fi și mai nepregătiți pentru viitor. Suntem siguri că asta ne dorim?
Apoi, la partea de limbă, gramatică și scriere, trebuie să ne întrebăm sincer: sigur asta vrem să știe elevii de 14-15 ani? Lista de conținuturi arată ca un mini-manual universitar: „originea latină a limbii române”, „straturile lexicale”, „alfabetul chirilic, alfabetul de tranziție și alfabetul latin”, „arhaisme, neologisme și etimologia unui cuvânt”, ba chiar și „ediția de text vechi”, toate extrem de îndepărtate de nevoile reale ale unui adolescent. În plus, elevii trebuie să stăpânească noțiuni precum „normă și abatere”, „instrumente normative”, „tipuri de dicționare”, „dialecte istorice”, „subdialecte ale daco-românei” și „regionalisme”, ca și cum programa ar pregăti viitori filologi, nu tineri care trebuie să comunice eficient în viața de zi cu zi. Iar când ajungem la „construcția textului”, complexitatea explodează: „raportul propoziție-frază-enunț”, „propoziții subiective și predicative”, „tipuri de coordonare și subordonare”, „topica enunțului”, „deictice și anaforice”, „colocații, locuțiuni și expresii”, „relații semantice complexe”. În loc să îi învățăm să scrie clar și coerent, îi pierdem în labirintul unei terminologii pe care mulți adulți nu o stăpânesc. Mai mult, la „forme și strategii de comunicare scrisă”, unde ne-am aștepta la elemente cu adevărat utile, cum se construiește un paragraf, cum formulezi o idee, cum argumentezi, apar, din nou, termeni abstracți precum „monitorizarea redactării”, „proprietatea termenilor” sau „redactarea răspunsului critic”, fără ancorare într-o practică reală, accesibilă elevilor.
Și haideți să abordăm lucrurile și din perspectivă strategică, ca un ultim argument pentru care programa actuală ar trebui scoasă din dezbatere și discuția reluată pe un alt document, construit de la zero, cu alte intenții și cu alt conținut.
Programa de liceu propusă nu reprezintă deloc o continuare firească a programei școlare de gimnaziu. Acolo, lucrurile au intrat pe un făgaș mai bun, în sensul că, cel puțin la partea de lectură, există acea flexibilitate și autonomie dezirabile care îi permit profesorului să decidă ce texte și ce lecturi se potrivesc elevilor. Acolo, marea problemă rămâne componenta de gramatică, care este în continuare exagerată și mult peste nivelul real de competențe aplicative și de înțelegere al elevilor de gimnaziu. Dar să revenim la compatibilitatea gimnaziu-liceu. În forma de acum, se creează o ruptură totală între stilul cât de cât modernizat al programei de gimnaziu și stilul prescriptiv, încărcat de diacronie, curente literare și istorie a limbii al programei de clasa a IX-a. Practic, anulăm progresul vizibil făcut la nivel de gimnaziu și blocăm continuarea firească a dezvoltării competențelor elevilor.
Mai mult, cum putem să ne dăm cu părerea și să aprobăm programa de clasa a IX-a când nici măcar nu știm ce vor face elevii până în clasa a XII-a, an de an? Dacă clasa a IX-a este înghesuită cu conținuturi, iar clasa a X-a devine prea simplă? Unde este calibrarea, unde este gradualitatea atât de necesare în educație?
Ce trebuie să știe părinții despre acest document care reprezintă programa școlară?
Că este documentul care definește ce li se va cere elevilor în următorii ani la o disciplină esențială, esențială pentru rezultatele lor școlare, pentru examenul de bacalaureat, dar și pentru pregătirea lor pentru piața muncii.
Dacă punem la temelia educației cărămizi făcute din nisip, atunci tot ce construim deasupra devine la fel de fragil. Este un lanț de cauzalitate extrem de important. Programe prea încărcate, cu ambiguități lingvistice, lipsite de aplicabilitate, nu vor putea niciodată să formeze acele abilități pe care ni le dorim cu adevărat de la copii: să citească, să înțeleagă ce citesc, să scrie și să comunice corect și argumentat. Dimpotrivă, elevii vor fi stresați, dezinteresați, nemotivați, iar părinții vor fi nevoiți să gestioneze frustrările lor, de multe ori, prin investiții în meditații care îi vor ajuta cel mult să treacă la următoarea etapă (o notă mai mare, un examen promovat), dar care nu îi vor apropia de un scop real în viață: să devină adulți care citesc, care gândesc critic, care știu să dezbată civilizat.
Părinții își vor vedea, încă o dată, intențiile de a avea copii cu adevărat educați sabotate și deturnate. Iar pentru că nu ne dorim acest scenariu, este esențial să amânăm implementarea noilor programe școlare până când ajungem la un consens real asupra lor. O programă școlară nu este un exercițiu de orgoliu profesional, ci temelia pe care construim viitorul copiilor noștri. Iar dacă temelia este instabilă, tot ceea ce ridicăm deasupra se prăbușește. De aceea, înainte de a impune un document atât de important, avem obligația morală și profesională să ne oprim, să-l regândim și să-l rescriem împreună: profesori, specialiști, decidenți. Nu mai putem continua cu programe care arată bine pe hârtie, dar eșuează în sălile de clasă. Elevii merită o educație reală, adaptată lumii în care trăiesc, nu o listă de cerințe imposibile. Iar această responsabilitate ne aparține tuturor.
Mădălina Chitez, cercetător științific gradul II, specializat în lingvistică aplicată, fondatoare și președintă a centrului de cercetare CODHUS (Centrul de Cercetare și Implementare a Metodelor Digitale Bazate pe Lingvistica de Corpus cu Aplicabilitate în Științele Umaniste) din cadrul Universității de Vest din Timișoara.
