Se tot discută pe la colțuri despre elevii cu CES (cerințe educaționale speciale). Și anul ăsta, și anul trecut și așa va fi și în anii ce vor urma. Sunt ca un ghimpe în coasta tuturor: autorități, școli, profesori, colegi de clasă, părinții colegilor de clasă. Cum apare în presă ceva despre ei, comentariile curg ca Dunărea la vale: să se ducă în școli speciale, să aibă personal „specializat”, să dispară ca un vis urât. Dar pe elevii fără certificat de CES care își hărțuiesc colegii, pe cei care ironizează și chiar agresează profesorii, pe cei care nu dau doi bani pe școală chiar nu-i vede nimeni? Cu ei ce ne facem? Tot așa, la școli speciale îi trimitem?
Sunt mamă de elev cu CES, am prietene care au copii speciali care urmează cursurile în școlile de masă. Știu legile, piedicile, problemele, durerile, știu privirile acestea care spun, fără cuvinte „Uite-o și pe aia cu copilul handicapat!”. Știu și n-am stat niciodată cu mâinile în sân. Ca să aibă o șansă reală copilul meu în lumea asta care promitea „egalitate de șanse pentru copiii cu dizabilități în orice școală”, a trebuit să FIU într-o școală, să PREDAU, să fac incluziune bob cu bob pentru a nu fi discriminat copilul meu că s-a născut, fără să ceară el așa, autist.
Voi știți cât se chinuie un copil cu CES și mama lui?
Când aud mamele că se vaită că e greu la școală, că sunt teme multe, că nu mai știu la ce opționale să-și ducă pruncii ca să strălucească în viață, că au avut petreceri cu 30 de copii de ziua lor, că tabla înmulțirii e, deodată, pe picior de egalitate cu integralele din a XII-a, îmi vine să râd, jur. Să râd așa, isteric. Pentru că exact acesta este greul pe care mi l-aș dori eu pentru copilul meu. Acesta, și nu altul. Nicidecum greul unei mame care a adunat toată vara hârtii să completeze un frumos dosar cu șină pentru CMBRAE, după ce a așteptat certificatul de orientare școlară, după ce a găsit un însoțitor să stea cu copilul în bancă, după ce a trebuit să explice de 100 de ori ce caută acel însoțitor la școală, după ce s-a făcut că nu vede cum se uită lumea la ea, după ce i-a explicat copilului cum numai ea știe să fie cuminte la școală, să nu supere pe doamna, să nu țipe, să nu deranjeze vreun coleg, să scrie frumos, să nu meargă la joacă dacă cei care se joacă nu-l vor…
Știți cât se chinuie un copil cu CES și mama lui să suporte toate comentariile de genul „ e greu cu elevii ăștia cu CES, dom’le, în școlile de masă, trebuie să facem ceva, că așa nu se mai poate”? Și cât se umilesc în fața „binefăcătorilor” care i-au „acceptat” în clasă? Că la noi, în România, nu vorbim despre incluziune reală, vorbim, de fapt, despre acceptare, despre „am vorbit cu cineva care știe pe cineva”, despre „am găsit o doamna drăguță care a fost de acord să…” Voi, cei care comentați să ne trimitem copiii la școlile speciale, aveți idee cum arată viața noastră, a celor care tânjim să ne vedem copiii printre ai voștri? Care am da ani din viață să nu ținem în mână certificatul de handicap al copilului nostru? Voi știți prin câte am trecut ca să avem copilul într-o clasă normală?
Și nu, nu e un moft, e un drept. Nu e o favoare pe care ne-o faceți, pentru că există legi aprobate și parafate care ne asigură locul în acea școală. De ce faceți să pară că ne tolerați, din milă, când copiii noștri nu sunt defecți ci, pur și simplu, speciali?!
„Ajutor, am un copil cu CES în clasă!” Dar agresori câți?
Strigă disperați profesorii că ar vrea ajutor când au un copil cu CES în clasă. Sunt de înțeles, pentru că s-au trezit peste noapte că trebuie să educe copii cu nevoi speciale și nu știu cum să facă asta. Propriii profesori din facultate au uitat să le spună că numărul acestor copii este în creștere, sistemul nu le-a dat un profesor de sprijin la clasă, și, ce să vezi, mai au 30 de copii „perfecți” pe care trebuie să-i ducă pe culmile progresului. Dar oare din cei 30 toți învață la fel de bine, se comportă la fel de bine, înțeleg din prima, nu se ceartă în pauză, nu se bat, nu se înjură, nu-și agresează colegii?
Dragi profesori, cui cereți ajutorul când aveți în clasă nu unul, ci mai mulți elevi agresivi cu colegii sau chiar cu voi? Ce faceți cu cei care nu știu să scrie corect românește când ajung în pragul Evaluării Naționale, cu cei care nu dau cu zilele pe la școală, cu cei care fac din bullying un stil de viață?
Pentru toate celelalte cazuri speciale, școlile din România au soluții, numai pentru elevii cu CES s-a golit sacul de idei și trebuie strânși toți și băgați în școli speciale. Bun. Și când termină acele școli ce facem? Că trebuie să existe în societatea asta perfectă care nu mai are loc de ei. N-ar trebui să-i „normalizăm” până atunci? N-ar trebui să încercăm să scoatem ce e mai bun din ei până ajung mari?
Înțeleg că toleranța nu e pentru toți, înțeleg multe, dar nu înțeleg de ce legea e lege doar pentru unii și nu pentru toți. Nu înțeleg de ce copilul meu cu CES e arătat cu degetul și ăla care-l bate și râde de el e aplaudat. E ceva nedrept aici. E ceva care doare, mocnește și tânjește după o rezolvare. Dacă n-o face statul român, nu putem s-o facem noi, părinții? Să dăm mână cu mână, să aibă TOȚI copiii o viață mai bună?
