Odată cu noul an școlar, pentru elevi, părinți și profesori începe iar o perioadă a incertitudinii: reguli care se schimbă din mers, decizii încă nevalidate, presiuni tot mai mari asupra profesorilor și o relație de încredere tot mai șubredă între familie și școală. Cum se văd toate acestea din interiorul unei școli? Am stat de vorbă cu profesoara Gabriela Dima, directoarea Școlii Gimnaziale nr. 279 din București, despre examenul suplimentar de admitere la liceu, despre motivele pentru care părinții și profesorii par să se privească tot mai des cu suspiciune și despre singurul cuvânt pe care și l-a propus ca reper pentru anul acesta: încrederea.
Încrederea în școală este greu de păstrat atunci când regulile se schimbă în timp ce jocul este deja în desfășurare. Copiii care au început școala după un anumit sistem ajung, câțiva ani mai târziu, să se pregătească pentru examene după alte reguli. Profesorii și părinții trebuie să se adapteze din mers. Pentru un director de școală, această instabilitate nu înseamnă doar acte normative și proceduri noi, ci și nevoia de a le explica profesorilor, părinților și elevilor ce urmează și de a găsi soluții pentru situații care, uneori, nici măcar nu sunt certe.
Gabriela Dima vorbește despre această capacitate de adaptare ca despre o caracteristică aproape impusă profesorilor români. Dascălii au învățat să meargă înainte indiferent de schimbări, chiar și atunci când acestea înseamnă mai multe sarcini, mai multă presiune și mai puțin timp. Și relația profesori- părinți pare tot mai delicată. Implicarea părinților în viața școlii pare să fie tot mai redusă, în timp ce așteptările pe care le au de la profesori au crescut. În același timp, dascălii simt că trebuie să explice și să justifice tot mai mult deciziile pe care le iau și observațiile pe care le fac cu privire la copii. Pentru Gabriela Dima, soluția nu este ca părinții să facă mai mult în locul școlii sau școala să facă mai mult în locul părinților, ci ca cele două părți să-și recapete încrederea una în cealaltă.
Totul Despre Mame: Începeți un nou an școlar într-un context în care multe dintre schimbările anunțate în educație nu sunt încă validate sau se pot modifica de la o zi la alta. Ce înseamnă acest lucru pentru dumneavoastră?
Gabriela Dima: Mi-am propus ca anul acesta cuvântul de bază pentru mine să fie „încredere”. Vreau să am încredere că pot, să am încredere în echipa pe care o am, în părinți și în oamenii pe care îi cunosc. Să am încredere că putem să rezistăm la toate direcțiile care se sucesc de la o zi la alta. Asta este starea pe care mi-am propus să o am anul acesta. Încrederea că pot și că putem să rezistăm acestor vremuri.
Cum vedeți această permanentă nevoie de adaptare a școlii?
Din păcate, în învățământ, adaptarea asta ne-a devenit o obișnuință. În fiecare an sau la perioade foarte scurte trebuie să ne adaptăm. Dacă ar fi menținută o continuitate a lucrurilor și dacă schimbările ar fi lăsate să funcționeze măcar pentru o generație, ar fi altceva. De exemplu, modificările din Legea Educației sunt făcute tot timpul pentru o generație mică: fie pentru generația de ciclu primar, fie pentru generația de gimnaziu, fie pentru liceu. Ar trebui să fie gândite pentru o generație întreagă de școlari, de la clasa pregătitoare până la clasa a XII-a. La final, să se facă o evaluare clară a respectivei decizii și să se stabilească ce a funcționat și ce nu. Așa, schimbând lucrurile din mers, este foarte greu pentru copii. Ei funcționează într-un anumit mod în clasele pregătitoare și în primar, vin la gimnaziu și, hop, apare o schimbare la care trebuie să se adapteze și ei.
În ultimii ani au existat inclusiv schimbări făcute în timpul jocului. Un exemplu este ponderea mediei de la Evaluarea Națională în admiterea la liceu. Acum, este cazul examenului suplimentar de admitere la liceu, pentru care încă nu există norme de aplicare, deși școala a început. Când s-a introdus Legea au fost discuții despre faptul că nu este în regulă, pentru că se creează o discrepanță între cei care pot face față și cei care nu pot. Aici ajungem și la puterea financiară a părinților. Școala românească nu este un sistem perfect, care să ofere condiții egale tuturor.
Marți, la o zi după ce începe școala, Senatul va decide, în sfârșit, soarta examenului suplimentar de admitere la liceu. Ar fi fost posibilă o organizare a lui în acest an, așa cum stipula legea? Ar fi putut școlile să-i pregătească pe elevii care sunt acum în clasa a VIII-a?
În momentul actual mi se pare puțin probabil să putem ajuta suplimentar și la altceva decât la română și matematică, unde deja se fac eforturi pentru a remedia eventualele lipsuri. În clasa a VIII-a cred că majoritatea școlilor oferă pregătire suplimentară. La noi se face de ceva ani. Sunt și opționale gândite tot pentru asta. La română și matematică s-a împământenit deja acest obicei de a-i ajuta pe copii.
Pentru celelalte materii, pregătirea suplimentară cred că ar veni doar dacă elevul știe clar unde vrea să dea. El trebuie să aibă deja o orientare, să simtă deja în clasa a VII-a că vrea să meargă pe un anumit profil. De exemplu, dacă vrea la un liceu precum Moisil și acesta stabilește că pentru clasele de științele naturii se dă examen la biologie și fizică sau chimie, copilul trebuie să fie pregătit pentru asta. Nu știu cum poți să faci asta peste noapte.
Profesorii au primit în ultimul timp mai multe sarcini și norme suplimentare. Cum simțiți această presiune în școală? Și de ce ar mai alege astăzi un tânăr absolvent să devină profesor?
Eu cred că motivația există. Cei care vor să vină în învățământ și simt chemare pentru asta, care își doresc să lucreze cu copiii, vor veni indiferent de câte greutăți vor întâmpina. Noi suntem adaptabili. De 30 de ani ne-am învățat să ne adaptăm la ce ni se spune. Mi se pare că suntem una dintre cele mai adaptabile mase de oameni. Noi, profesorii, înghițim, mergem mai departe.
Și mulți dintre noi, printre care și eu, până să ne gândim la noi, ne gândim la copil. Până la urmă, ce vină are cel mic că cei mari hotărăsc nu știu ce? Eu trebuie să-l ajut să se descurce. Eu, personal, mă gândesc că vine de luni la școală. Efortul pe care l-am făcut în ultimele zile alături de profesori a fost pentru ca în prima zi de școală elevul să aibă sentimentul că îi place să fie aici. Să nu vadă nebunia asta din lumea noastră de adulți. Să se simtă bine, să fie bucuros că s-a întâlnit cu colegii, să vadă un mediu prietenos. După aceea dă și de greu, pe partea de învățare.
Dar nu cumva am ajuns să punem prea mult accent pe ideea că școala trebuie să fie permanent un loc în care copilul se simte bine?
Exact. Școala nu este un loc în care doar te distrezi. La școală trebuie să înveți. Este o chestiune care s-a cam perimat, în sensul că toată lumea consideră că noi, ca școală, suntem obligați să oferim doar starea asta de bine, copilul să vină cu plăcere. Nu întotdeauna vii cu plăcere când trebuie să muncești și să depui un efort, nu întotdeauna îți place ceea ce faci. Unele lucruri le facem de nevoie, pe altele le facem ca să ne intre în obișnuință. Iar uneori trebuie să fim și puțin constrânși.
Vorbind despre relația dintre școală și familie, ați observat o schimbare și în implicarea părinților?
Toată societatea consideră că școala nu trebuie să apeleze la părinți, pentru că statul asigură tot. Sigur că statul trebuie să asigure condițiile de studiu și este normal să nu depindem de părinți pentru lucrurile esențiale. Dar apelul acela la părinte, pe care-l făceam în trecut, pentru aranjat o clasă sau pentru o activitate extrașcolară, era o legătură cu comunitatea. Acum comunitatea pare să se fi mutat în grupurile de WhatsApp.
Ce ar trebui să-i spună un părinte copilului său înainte de începerea școlii?
Să-i spună că, așa cum el, ca părinte, se duce la muncă, are un program și respectă niște sarcini de lucru, exact așa este și școala pentru copil. Ăsta este jobul lui. El trebuie să meargă la școală, să învețe și să-și facă temele. Eu așa văd lucrurile. I-aș spune copilului: „Să mergi la școală. Asta este datoria ta. Ăsta este momentul în care trebuie să faci asta. Mai târziu vei face și altceva. Dar acum ăsta este momentul tău.”
Și ce aveți nevoie de la părinți? Ce ar trebui să facă mai mult sau, poate, mai puțin?
Aș pune tot încrederea la bază. Părinții ar trebui să aibă mai multă încredere în școală și în noi, ca profesori. Sunt și excepții printre noi. Sunt convinsă că avem și colegi care poate subminează ideea de profesor. Dar dacă părintele ar avea mai multă încredere în școală și în profesor, lucrurile ar sta mai bine. În momentul în care părintele vine și pune sub semnul întrebării ceea ce tu, ca profesor, îi transmiți sau ceea ce ai observat la clasă, se contestă ideea de școală și de încredere în ea.
Sigur că trebuie să justifici ceea ce îi spui părintelui și trebuie să-i explici de ce există o anumită problemă. Dacă ar fi mai multă deschidere, încredere și asumare, toți am avea de câștigat.
Un lucru greu de acceptat de părinți e acela că propriul copil are dificultăți de învățare.
Da, este foarte greu să accepți asta. Dacă părintele nu-și asumă că există o problemă și că este nevoie de ajutor, nu-l poate ajuta nimeni. Pe de altă parte, nici sistemul nostru nu îl ajută foarte mult pe părintele care chiar are nevoie. Un învățător poate observa anumite semne încă din clasele mici. Dislexia, de exemplu, poate fi observată și mai devreme. Dar unele probleme se diagnostichează clar mai târziu și vin împreună cu alte elemente. Problema este că, uneori, până când se ajunge la o evaluare sau la un diagnostic, copilul a pierdut deja ani în care ar fi putut fi ajutat. Unii concep singura terapie ca fiind ora pe care o oferă școala, prin consilier. Noi avem, de exemplu, o oră de consiliere. Dar copilul are nevoie și de terapie individuală, iar părintele trebuie să meargă cu el.
Să vedem, totuși, și partea pozitivă. Ce s-a schimbat în bine la generațiile de copii de acum?
Parcă au mai puțină nevoie de noi decât aveau copiii din generațiile trecute. Se descurcă. Spun „parcă”, pentru că s-ar putea să fie doar o chestiune de suprafață și, de fapt, să aibă nevoie de mai multă coordonare. Dar ei par mai descurcăreți. O schimbare majoră pe care, în sfârșit, trebuie să o acceptăm este că nu mai sunt atât de docili. Ei spun clar dacă le convine sau nu ceva. Asta este un lucru bun. Eu întotdeauna mi-am dorit ca elevii să aibă acel „de ce?”. De ce trebuie să fie chestia asta? De ce se întâmplă asta? Ca să poți să evoluezi ca societate și ca omenire, a fost cineva care și-a pus o întrebare de tipul „de ce?”.
În schimb, cred că generațiile vechi erau mai profunde, pentru că se întâmplau lucruri mai puține în viața lor. Aveau timp să aprofundeze cunoștințele. Pe când generația aceasta, cu AI-ul, cu telefonul, cu televizorul, trăiește în galop și nu mai aprofundează nimic.
Dacă ar fi să transmiteți un singur mesaj pentru părinți și profesori la începutul acestui an școlar, care ar fi?
Să avem încredere unii în alții și să ne amintim că, dincolo de toate schimbările, legile, regulile și deciziile care se schimbă de la o perioadă la alta, copilul este cel pentru care suntem aici. Asta trebuie să ne țină împreună.
