Elevii de azi, crescuți într-o lume a ecranelor, a stimulilor rapizi și a recompenselor imediate învață total diferit față de generațiile anterioare. Pentru profesori, e o provocare să le capteze atenția, să-i mențină interesați și curioși. Ce se știe sigur este că predarea clasică, în care dascălul dictează, copiii notează, iar în clasă se aude musca nu mai funcționează. Învățarea reală se produce când elevii se implică, pun întrebări, dezbat, rezolvă probleme, simulează soluții. Modelele și metodele de instruire recente pun accentul pe participarea activă a elevului, pe munca independentă, dar și pe interacțiunea cu ceilalți colegi și cu profesorul. Pentru dascăli, aceasta este adevărata provocare: să stârnească interesul și să mențină atenția și motivația ridicate. Dar cum știu ei să facă asta? Am stat de vorbă despre acest lucru cu conferențiar universitar doctor Florentina Mogonea, de la Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic al Universității din Craiova, loc în care sunt pregătiți profesorii viitorului.
În interviul de mai jos, Florentina Mogonea vorbește despre felul în care s-au schimbat atenția și motivația elevilor, despre limitele modelului tradițional de predare, despre nevoia de învățare activă și despre competențele de care profesorii au nevoie astăzi pentru a rămâne relevanți într-o clasă tot mai diferită de cea de acum 20 sau 30 de ani.
Totul Despre Mame: Expunerea constantă a copiilor la conținut digital a dus la scăderea semnificativă a atenției. Cum se vede acest lucru în clasă? Cum sunt elevii de azi?
Conf. univ. dr. Florentina Mogonea: Da, elevii de azi sunt obișnuiți cu stimuli rapizi, specifici mediului digital. În consecință, concentrarea atenției asupra unor activități școlare mai lente sau mai complexe devine adesea mai dificilă. Mulți elevi resimt nevoia de a schimba frecvent modul de lucru și tipul de stimul sau de activitate. Ei pot avea dificultăți în a citi mesaje mai lungi sau în a urmări explicații ample, chiar și în situația în care ele sunt transmise în medii virtuale. De exemplu, de cele mai multe ori, copiii și adolescenții nu reușesc să parcurgă integral sau să înțeleagă mesajul unui email, dacă acesta este unul detaliat.
Mediul digital oferă un tip de stimulare constantă, cu răspuns rapid și cu recompense și satisfacții imediate. Activitatea de tip școlar presupune, însă, efort susținut și rezultate care, de multe ori, se lasă așteptate. Din acest motiv, se observă, uneori, o toleranță mai scăzută la frustrare cognitivă: atunci când sarcina pare mai dificilă sau când rezultatele întârzie să apară, unii elevi au tendința de a renunța la activitate.
O altă caracteristică a generațiilor actuale este multitaskingul. Mulți elevi încearcă să realizeze mai multe sarcini concomitente: rezolvă teme în timp ce ascultă muzică, vizualizează diferite filmulețe pe internet sau inițiază discuții cu prieteni, colegi etc. În realitate, nu este vorba despre desfășurarea simultană a mai multor sarcini, ci despre o comutare rapidă între acestea, care poate reduce calitatea procesării informației și eficiența învățării. Totodată, elevii de azi manifestă o preferință evidentă pentru activități interactive și pentru stimulii vizuali și auditivi. Sunt mai puțin atrași de memorarea mecanică și mult mai interesați de rezolvarea unor sarcini care au legătură cu viața de zi cu zi.
În schimb, elevii au adesea o autonomie cognitivă mai mare: sunt obișnuiți să caute singuri informații, să adreseze întrebări de verificare profesorului și chiar să conteste anumite idei sau afirmații, ceea ce poate contribui la dezvoltarea gândirii critice. De aceea, provocarea pentru profesori nu este să concureze cu mediul digital, ci să găsească soluții pentru a-l integra în activitatea de învățare.
Ce ar trebui să facă profesorul în aceste condiții pentru a menține copiii interesați?
Într-adevăr, de la o generație de elevi la alta s-au înregistrat schimbări privind posibilitatea copiilor de a rămâne concentrați asupra unei sarcini școlare. Este vorba nu numai de timpul minim în care elevii își pot menține atenția, ci mai degrabă de faptul că elevii actuali reacționează la alți stimuli și au nevoie de schimbarea rapidă a acestora.
Cum poate fi stimulată atenția elevilor? Prin formularea de sarcini concrete și prin diversificarea lor, astfel încât să se evite obișnuirea cu același tip de activitate. Astfel, activitatea școlară poate fi împărțită în secvențe scurte, diferențiate ca mod de lucru și ca metode utilizate. De exemplu, profesorul poate alterna activitatea individuală, cu cea desfășurată cu întreaga clasă sau pe grupuri mici. De asemenea, după fiecare secvență teoretică, poate iniția discuții cu elevii sau între elevi ori poate propune sarcini prin care aceștia să aplice elementele teoretice. Totodată, instrumentele digitale pot fi combinate cu mijloace tradiționale, bazate pe observare sau experimentare, pentru a diversifica activitățile de învățare. În același timp, alocarea unor teme sau sarcini care să fie cât mai apropiate de interesele elevilor și de nevoile lor poate crește concentrarea. De asemenea, profesorii pot să le propună elevilor aplicații care să îi provoace și să le stimuleze curiozitatea.
Cel mai adesea, elevii se întreabă la ce le folosește ceea ce învață. De aceea, este important ca profesorii să evidențieze utilitatea practică a cunoștințelor însușite. O mai bună adaptare a volumului sarcinilor propuse elevilor la posibilitățile lor individuale reprezintă o altă modalitate care face parte dintr-o strategie eficientă de lucru cu aceștia. De asemenea, implicarea mai multor simțuri în procesul de învățare poate crește eficiența acesteia, fapt demonstrat și de cercetările realizate în ultimul timp. Spre exemplu, atunci când elevii pot recepta un material utilizând concomitent văzul, auzul, simțul tactil capacitatea de receptare este sporită.
Simpla expunere la stimuli nu este suficientă pentru o învățare eficientă. Elevul trebuie să participe activ la acea activitate, ceea ce duce, implicit, la o atenție sporită. De exemplu, vizionarea unui material video poate avea efecte educative dacă profesorul orientează observația elevilor spre aspectele esențiale și inițiază, ulterior, discuții și analize pe baza conținutului vizualizat. În concluzie, apelul la stimuli multipli și alternarea lor într-un ritm rapid, interacțiunea cu elevii și dintre elevi sunt aspecte de care profesorul trebuie să țină cont în activitatea didactică. Astfel, el poate să își structureze lecția pe segmente mai scurte, alternând și variind permanent modul de lucru.
Așadar, modelul tradițional al lecției (profesorul explică sau dictează, elevii notează și reproduc informația), care a dominat școala timp de decenii, nu are cum să mai fie azi eficient.
Într-adevăr, modelul profesorului al cărui rol se reduce la simpla transmitere a cunoștințelor nu mai este suficient în contextul actual. Elevii nu au nevoie doar de reproducerea cunoștințelor, ci și de înțelegerea și aplicarea lor în contexte diferite. Profesorul trebuie să îi sprijine pe elevi să dobândească noile cunoștințe într-un mod activ, bazat pe rezolvarea de probleme, pentru a-și dezvolta capacitățile intelectuale. Se întâmplă, însă, din dorința de a sublinia această componentă aplicativă a activității didactice, să se ajungă la exagerări privind diminuarea sau chiar anularea rolului cunoștințelor. De fapt, cunoștințele și competențele nu sunt în opoziție, ci se susțin reciproc. Fără o bază solidă de cunoștințe nu se pot dezvolta procesele cognitive, elevul nu poate să aplice o teoremă, de exemplu, să extragă esențialul dintr-un text, să facă o analiză comparativă, să realizeze o listă de argumente sau contraargumente etc.
Multă vreme s-a promovat modelul perfecțiunii, al răspunsului ideal, în care greșeala nu are ce căuta. Teoriile pedagogice actuale pun accent pe valoarea formativă a greșelii, considerată a fi doar o etapă normală a procesului de învățare. Există chiar modele de instruire bazate pe prezentarea și analizarea unor situații greșite. Care este efectul educativ al acestui mod de învățare? Elevii învață să rezolve astfel de situații cu care se pot întâlni ulterior în viața reală. Viața cotidiană nu este o înșiruire de momente perfecte, ideale, ci presupune și situații problematice, atipice, pentru care trebuie găsite soluții. Ce poate face școala? Să se apropie mai mult de experiența de viață a elevilor, să caute „ancore” în realitatea lor imediată, să creeze contexte de învățare autentică, în care elevii pot valorifica ceea ce învață în situații concrete.
Cum ar trebui să arate o oră în care elevii învață cu adevărat?
O clasă în care elevii învață cu adevărat nu este neapărat una complet liniștită, ci una în care elevii se implică, pun întrebări, dezbat, rezolvă probleme, simulează soluții. Modelele și metodele de instruire recente pun accentul pe participarea activă a elevului, pe munca independentă, dar și pe interacțiunea cu ceilalți colegi și cu profesorul.
Elevul învață atât ca urmare a activității proprii, cât și din ceea ce sau cum învață colegii lui. De aceea, este important să existe un echilibru între învățarea individuală și cea colaborativă, evitându-se exagerările de orice fel. Elevul are nevoie de o primă „confruntare” cu materialul nou și cu sarcina de lucru, pentru a-și construi propriul mod de înțelegere. Ulterior, discuțiile cu ceilalți colegi și împărtășirea propriilor experiențe permit validarea, completarea sau ajustarea acestei înțelegeri. Nu întâmplător, multe dintre metodele de predare interactive, utilizate frecvent în ultimul timp de către profesori propun un mod de lucru bazat inițial pe activitatea individuală a elevului și ulterior pe cea pe perechi sau în grup mic.
În același timp, eficiența învățării colaborative depinde și de vârsta elevilor, de experiență și de nivelul cunoștințelor dobândite. Cu cât acestea sunt mai bine consolidate, cu atât elevii pot contribui mai eficient la activitățile de grup. Nu în ultimul rând, clasa actuală poate integra și noile tehnologii. Un exemplu este modelul clasei inversate, experimentat deja în multe sisteme de învățământ, în care elevii parcurg acasă, în mod individual, o parte din conținut, iar în clasă, sub monitorizarea profesorului, rezolvă sarcini, participă la discuții, pentru aprofundarea lui și clarificarea dificultăților.
În România, formarea profesorilor are loc în principal prin Departamentele pentru Pregătirea Personalului Didactic din universități. În ce măsură sunt pregătiți viitorii profesori pentru predarea interactivă și pentru provocările generației digitale?
La nivel academic, formarea inițială a profesorilor este și ea supusă schimbării. Autonomia universitară și libertatea profesorilor de a adapta curricula fac posibilă implementarea unor modele flexibile, adaptate contextului actual. Un exemplu îl reprezintă aplicarea, în ultimii ani, a principiilor teoriei constructiviste: învățarea prin descoperire, situațională, construirea cunoașterii într-un mod propriu, bazat pe înțelegere, dar și pe confruntarea cu grupul, cu ceilalți colegi. Această abordare pune accent pe înțelegere, pe reflecție și pe luarea deciziilor didactice în contexte variate, pe dezvoltarea autonomiei și flexibilității cadrelor didactice.
Componenta metodologică este cea mai dinamică parte a formării, fiind legată și de actualizarea permanentă a conținuturilor științifice predate. Libertatea de care dispune profesorul în legătură cu alegerea unor metode de predare sau a unor conținuturi care să corespundă nevoilor și intereselor copiilor face posibilă adaptarea, de fiecare dată, la specificul situației. Acesta este și motivul pentru care nu există „rețete” referitoare la cum ar trebui să procedeze profesorul într-o situație didactică sau alta. În perioada formării inițiale, profesorii experimentează diferite modele, pentru a-și putea dezvolta capacitatea de a lua decizii potrivite fiecărei situații. În practica școlară ulterioară, însă, este nevoie de o bună cunoaștere a contextului educațional și de multă creativitate pentru a lua o decizie bună. Și, trebuie să recunoaștem că această capacitate educațională se dezvoltă odată cu experiența câștigată.
Pe de altă parte, abordarea modernă, axată pe învățare activă și interactivă nu exclude metodele tradiționale, ci le integrează în contexte potrivite. De exemplu, explicația sau expunerea, deși sunt considerate metode tradiționale, își pot găsi locul potrivit într-o anumită secvență a lecției. Mai mult, metodele tradiționale pot fi activizate dacă sunt folosite în contexte potrivite. Formarea include, de asemenea, pregătirea profesorilor pentru diferențierea și personalizarea predării în funcție de ritmul și nivelul elevilor.
Dezvoltarea competențelor de evaluare și de oferire a unui feedback constructiv elevilor, care să sprijine activitatea lor de învățare este un alt aspect important al formării profesorilor. În plus, dezvoltarea competențelor digitale a devenit o prioritate actuală, accelerată și de experiența pandemiei, care a evidențiat importanța acestora, pentru profesori și elevi, deopotrivă. Profesorii sunt formați pentru a putea utiliza resursele digitale și a crea lecții online, în care elevii să învețe cum pot folosi tehnologia cât mai eficient.
- CITEȘTE ȘI: Cum ajung copiii să vorbească și să scrie greșit? Explicațiile și soluțiile lingvistei Corina Popa
Ce competențe ar trebui să aibă profesorii pentru a reuși să capteze atenția, să creeze emoție și să provoace intelectual elevii de azi și pe cei din generațiile următoare?
Dezvoltarea intelectuală a elevilor nu se poate realiza fără o bază emoțională solidă. Elevii se implică activ atunci când activitatea respectivă declanșează emoții pozitive și le stimulează curiozitatea și interesul. De asemenea, dezvoltarea intelectuală se realizează atunci când apar conflicte cognitive în mintea elevilor – tensiuni mentale cauzate de discrepanța dintre ceea ce știu până la acel moment și noua sarcină. Profesorul poate crea astfel de conflicte prin întrebări sau sarcini problemă, deoarece acestea îi determină pe elevi să gândească mai profund, să caute explicații și să găsească soluții. Menționam anterior și importanța comunicării și a relaționării cu clasa. Comunicarea autentică poate asigura un climat pozitiv în clasă, care încurajează implicarea elevilor.
Așa cum am precizat deja, profesorul de succes trebuie să aibă și competențe decizionale solide, capacități de a analiza situațiile și de a adapta permanent modalitățile de lucru, dar și abilități de colaborare și digitalizare, pentru a integra tehnologia și resursele moderne în activitățile de învățare. În contextul generațiilor actuale, reflexivitatea profesorului îl poate ajuta să își îmbunătățească permanent practica, în urma autoanalizei și a feedbackului primit de la elevi. Astfel, profesorul nu doar predă, ci provoacă, inspiră, învață împreună cu elevii, dovedește o mare flexibilitate în adaptarea la particularitățile elevilor.
În multe școli se spune că relația dintre elevi și profesori s-a schimbat mult în ultimii ani, iar autoritatea profesorului nu mai este percepută la fel ca în trecut. Studiile din psihologia educației arată că elevii răspund mai bine la autoritatea bazată pe relație și respect reciproc, nu pe disciplină strictă. Cum se construiește astăzi autoritatea unui profesor într-o clasă?
În prezent, autoritatea profesorului nu se mai bazează neapărat pe poziția formală și pe impunerea unei discipline stricte, ci pe competența profesională și pe calitatea relației cu elevii. Elevii acceptă mai ușor autoritatea profesorului atunci când aceasta este bazată pe expertiză, recunosc cu ușurință capacitatea profesorului de a se face înțeles, apreciază modul în care acesta îi sprijină în procesul de învățare.
Mai trebuie spus că rolul profesorului în clasa de elevi s-a schimbat semnificativ în ultimii ani. Astfel, profesorul nu mai este singura sursă de cunoaștere și de informare pentru elevi, având în vedere posibilitățile numeroase pe care le au aceștia de a accesa diferite surse de informare. În acest context, responsabilitatea profesorului nu este doar aceea de a transmite cunoștințe, ci de a-i învăța cum să le aplice: cum să se documenteze, cum să selecteze informațiile relevante, să le analizeze critic și să le utilizeze.
În același timp, autoritatea nu poate exista în absența unor reguli clare, care să fie cunoscute și respectate de toți. Autoritatea profesorului se construiește și pe constanța și predictibilitatea comportamentului său. Să nu uităm că unul dintre rolurile esențiale ale profesorului este acela de model – prin modul în care acționează, gândește sau se comportă. Elevii se conformează mai ușor regulilor atunci când acestea sunt aplicate în mod echitabil și când profesorul manifestă respect față de fiecare dintre ei. În consecință, o atmosferă bazată pe încredere reciprocă și predictibilitate contribuie la starea de bine a elevilor și îi încurajează să participe la activitatea de învățare.
În concluzie, putem spune că implicarea profesorului este mai complexă. Deși accentul este plasat tot mai mult pe activitatea elevului, responsabilitatea profesorului nu se simplifică, ci, dimpotrivă, crește, ca urmare a multiplicării rolurilor sale: nu doar de a transmite informații, ci și de a facilita și sprijini activitatea de învățare a elevilor, de a le oferi un model de gândire și acțiune. În cele din urmă, calitatea actului didactic și a învățării depinde și de metode sau de tehnologie, dar, mai ales de capacitatea profesorului de a crea un mediu în care elevii sunt încurajați să întrebe, să descopere, să înțeleagă și să participe activ la propria lor formare.
