Copiii au stiluri de învăţare diferite. Al tău cum învață?

E perfect adevărat, cei mici chiar au stiluri de învăţare diferite!

De curând, băieţelul meu cel mare a început şcoala. Eu am terminat în facultate un modul pedagogic şi ştiam că există stiluri de învăţare diferite ale elevilor, aşa cum există stiluri diferite de predare, în funcţie de particularităţile profesorului.

Aspectul acesta a început să mă preocupe mai intens în momentul în care am început educaţia timpurie a fiului meu. Mi-am observat atent copilul de când era el foarte mic, ca să mă pot mula pe stilul lui propriu când făceam activităţi educativ-distractive. Era esenţial să îi placă ceea ce facem, să nu se plictisească.

Chiar specialiştii ne spun că, urmând copilul, fără a-l forţa, într-o direcţie dorită de noi, îi descoperim personalitatea, punctele forte, talentele şi modul cel mai uşor în care el poate să le valorifice la maximum. Dar dacă dascălul (iar în această categorie intră oricine, de la părinte şi educator, până la profesori) predă doar concepte abstracte seci, “ca la şcoală”, s-ar putea să stingă în copil bucuria de a descoperi şi de a învaţa lucruri noi. Cu atât mai mult cu cât există stiluri diferite de învăţare, de care profesorii nu ţin întotdeauna cont.

Patru stiluri de învăţare majore

Ca să înţelegeţi mai bine care sunt acele stiluri de învăţare diferite, haideţi să vedem în detaliu cele patru stiluri de învăţare majore!

1.Tipul vizual-spațial

Copilul care se regăseşte în acest stil:

iubeşte cărţile şi revistele;
are o memorie fotografică;
învaţă bine cu grafice, tabele şi diagrame;
tinde să fie orientat spre detalii;
preferă instrucţiunile scrise celor orale;
la şcoală va scrie corect, fără greşeli gramaticale;
are o inteligenţă vizual-spaţială ridicată;
procesează informaţia mai bine când un subiect este introdus în ansamblu, ca întreg (într-o introducere globală), înainte de a fi predate detaliile;
gândeşte primar în imagini şi preferă explicaţiile vizuale: video-uri, diagrame, simulări, demonstraţii şi grafice pe computer;
se bucură de succes când învăţarea este mai puţin structurată, mai creativă şi mai interactivă;
îi place să rezolve probleme inedite, care au mai mult decât o soluţie;
alege să îşi creeze propriile lui probleme şi să le evalueze prin logică şi intuiţie;
îi place să înceapă cu un concept mai mare, la care să adauge detalii prin intermediul logicii inductive;
adeseori îi place să vadă mai întâi produsul final, şi apoi, fără a avea nevoie de instrucţiuni, să îşi dea seama cum să ajungă la acel produs sau soluţie;
îi place să descopere sau să creeze relaţii între el insuşi şi obiectul de studiat.

2.Tipul auditiv-secvenţial

Un copil înclinat către acest stil:

beneficiază mai mult din lecturile cu voce tare (făcute de părinţi);
are tendinţa să fie mai vorbăreţ;
îi place muzica şi îi place să cânte şi să fredoneze;
este bun la gramatică şi la limbi străine;
îi place să lucreze şi să înveţe în grup;
citeşte cu mai multă greutate;
are tendinţa de a procesa informaţia pornind de la parte la întreg;
răspunde bine la logică şi ordonare secvenţială (pas cu pas);
răspunde cel mai bine la informaţia vorbită (punctele lui tari sunt în domeniul lingvistic şi cel logico-matematic);
reacţionează cel mai bine când studiază informaţia metodic- făcând grafice de timp, liste şi alte ordonări secvenţiale cu datele despre obiectul pe care îl studiază;
îl ajută să vorbească sau să citească cu voce tare când studiază, şi să fie ascultat de către altcineva că verificare;
preferă să se ocupe de o singură sarcină odată, într-un mediu de lucru ordonat;
preferă mai degrabă să rezolve probleme deja existente, decât să creeze unele noi;
foloseşte logica şi deducţia;
preferă activităţile de învăţare unde există doar un singur răspuns corect şi care pot fi fragmentate în paşi logici, secvenţiali.

3.Tipul kinestezic

Pe de altă parte, copilului predispus către acest stil:

îi place să manipuleze lucrurile, să construiască modele;
îi e greu să scrie corect;
excelează la sport;
îi plac experimentele ştiinţifice, activităţile manuale;
uneori poate părea hiperactiv;
îi place să atingă ceea ce studiază;
răspunde bine la activităţile de învăţare ce implică mişcare, joc de rol, explorare cu mâinile, manipulative şi experimente ştiinţifice;
poate simţi nevoia să se mişte în timpul pauzelor, mai degrabă decât să treacă direct de la o activitate statică la alta;
are o energie debordantă, care, canalizată corect, poate pune în mişcare multe proiecte frumoase.

4. Stilul senzitiv-tactil

Nu în ultimul rând, copilul care se regăsește în acest stil:

învaţă prin emoţii şi atingere;
copilul simte problema, fără să o poate explica pas cu pas;
excelează la testele grilă;
este foarte intuitiv;
este sensibil şi nesigur pe el;
are o inteligenţă interpersonală foarte ridicată;
învaţă cel mai bine când i se da şi i se cere feedback;
dacă este încurajat, poate fi un excelent lucrător în echipă, pentru că are diplomaţie şi ştie să medieze conflicte.

Fiecare copil reprezintă o combinaţie unică ale acestor patru stiluri de învăţare

Eu, de pildă, am fost convinsă timp de şase ani că băieţelul meu intră în categoria auditiv-secvenţială, însă am ignorat latura sa kinestezică. El este un copil liniştit, cu capacitate mare de concentrare, dar învaţă totuşi cel mai bine făcând ceva în timp ce ascultă. De exemplu, adoră să asculte poveşti audio în timp ce construieşte cu piese LEGO. La şcoală, cel mai mult îi plac artele, pentru că poate crea ceva concret, îşi poate folosi mâinile. În acelaşi timp, este secvenţial, explică lucrurile pas cu pas, iar când trebuie să facă o adunare în minte, nu vizualizează cifrele, ci transformă totul în cuvinte.

Copiii vizual-spaţiali nu gândesc în cuvinte, ci în imagini, de aceea le vine greu să explice sau să reproducă lecţia. Învăţarea pe de rost le repugnă. Ei au nevoie să vadă, şi mai ales au nevoie de un birds view, de o privire de ansamblu, o hartă, pe care apoi să o exploreze până la cele mai mici detalii.

Copilul kinestezic e deseori identificat drept “copilul problemă” în clasă, pentru că nu are stare, e în permanentă mişcare. Neputând să îşi canalizeze energia lui enormă în mod constructiv, el şi-o va folosi pentru pozne. Cu toate acestea, un copil kinestezic are atât de multe puncte forte, e atât de dibace, are o dexteritate uimitoare, putere de muncă, încât, dacă i s-ar acorda credit, ar excela în domeniu care îl atrage

Copilul senzitiv e atât de uşor de călcat în picioare, dacă profesorul nu are răbdare să îi respecte felul de a fi! Şi cu toate acestea, el poate aduce aşa de mult în dinamica clasei, pentru că simte şi intuieşte rezolvarea problemelor ca nimeni altul.

Din păcate, şcoală românească vine doar în sprijinul copiilor auditiv-secvenţiali, ignorând prin structura sa celelalte trei stiluri de învăţare. Părintele trebuie să fie foarte înţelept, să îşi cunoască şi să îşi îndrume copilul spre domeniile în care poate excela.

Copiii învaţă diferit. Dacă reuşim să descoperim tipul lor de învăţare, noi, părinţii, le vom face cel mai frumos cadou înainte de a începe ei şcoala, pentru că îi vom putea „învăța să înveţe” în cel mai eficient mod. Facilitându-le învăţarea, le transformăm şcoala într-o experienţă plăcută, iar atitudinea lor faţă de educaţie va fi una pozitivă.