Consuela Colțan este învățătoare de 25 de ani și predă la Școala Gimnazială Nr. 280 din Sectorul 5 al Capitalei. A înțeles că elevii vremurilor noastre nu mai învață stând cuminți în bănci, cu stiloul în mână și ochii la tablă, ci că au nevoie de suport vizual, stimuli colorați, mișcare. Iar lecțiile ei sunt adevărate aventuri pentru copii, în care sunt provocați să descopere, să experimenteze, să întrebe.
Marea provocare pentru Consuela Colțan este să organizeze lecțiile interactive într-o clasă cu 35 de elevi, într-o școală în care se lucrează în trei schimburi. Pentru a pregăti clasele, ea merge la școală seara, după 8, sau dimineața, la 6.30, să mute băncile, să pregătească materialele. Mai în glumă, mai în serios, e întrebată de cei din jur: ”Iar ai inspecție?” Iar adevărul este că are, zilnic, iar evaluatorii ei au 6-7 ani și nu-și permite să nu fie pregătită în fața lor.
Totul Despre Mame: Sunteți învățătoare în sistemul de stat și reușiți să ieșiți din linie și să predați altfel decât folosindu-vă exclusiv de cretă și tablă. Când ați început să predați altfel și care au fost efectele asupra copiilor?
Încă de pe băncile Şcolii Normale “Elena Cuza”, m-am străduit să concept lecţii cât mai atractive pentru elevi, care să le stârnească interesul şi să le menţină atenţia trează. Mereu m-am pus în ”pielea” elevului, gândindu-mă ce mi-ar plăcea să aflu nou, cum s-ar întâmpla acest lucru şi prin ce mijloace. Cu toţii am fost elevi şi ne amintim cum tremuram atunci când intra în clasă un anumit profesor, cum înţepeneam în bancă ore întregi, nemişcaţi, eventual şi cu mâinile le spate, cum scriam, după dictare, expunerea conţinutului lecţiei, cum eram unii lăudaţi, alţii umiliţi, chiar loviţi. Mi-ar plăcea să cred că acest mod de a face educaţie nu mai există, că elevul este în centrul procesului educațional, că preocuparea pentru dezvoltarea lui armonioasă este prioritară.
Stilul meu de predare se bazează pe învăţarea afectivă, care constă în inducerea unor dispoziţii afective pozitive, propice învăţăturii. Avem datoria, ca educatori, să valorizăm curiozitatea şi bucuria cu care micul şcolar de 6 ani păşeşte pentru prima dată pragul clasei şi să dezvoltăm componentele motivaţionale de ordin afectiv: încrederea în forţele proprii, siguranţa în rezolvarea problemelor; bucuria descoperirii şi satisfacţia succesului.
Din punctul meu de vedere, afectivitatea transpusă în motivaţie şi învăţare reprezintă unul dintre factorii importanţi în formarea personalităţii elevilor. În activitatea şcolară, educaţia prin iubire este cea mai eficientă cale de dezvoltare şi de formare, mai ales în ciclul primar.
De câți ani sunteți învățătoare? Cum s-au schimbat elevii în ultimii ani? Dar părinții?
De aproape 25 de ani intru în clasă cu aceeaşi bucurie şi dorinţă de a face lucrurile altfel, de a-i motiva pe elevii mei să înveţe şi de a găsi calea spre sufletele lor. Munca cu cei mici înseamnă încântare, satisfacţie, dorinţa de autodepăşire, un flux de energie pozitivă de la mine spre ei şi de la ei spre mine.
În zilele noastre, pentru a fi un cadru didactic eficient şi responsabil, este impetuos necesar să cunoşti particularităţile generaţiei actuale de copii şi să îţi adaptezi stilul de predare în funcţie de acestea. Elevii din zilele noastre nu mai pot fi înţepeniţi în bănci ţintuite în podea, cu stiloul în mână, ascultând conţinutul pur teoretic al lecţiei. Ei au nevoie de suport vizual, de stimuli coloraţi, puternici; au nevoie de mobilitate şi diversitate; învaţă negociind, exprimând opinii personale; prin joc de rol, prin punerea în pielea personajelor; au nevoie mai puţin de informaţie, cât de strategii de lucru şi gândire. Atunci când vom întelege toţi particularităţile noii generaţii de elevi, abia atunci şcoala romanească se va reforma cu adevărat!
În ceea ce priveşte părinţii, mi-ar plăcea să înţeleagă că rolul lor, în primii ani de viaţă ai copilului, este foarte important. Educaţia începe acasă, elevii venind în prima zi de şcoală cu un anumit grad de receptivitate, concentrare și curiozitate deja formate, cu un anumit nivel de reziliență, răbdare, responsabilitate sau independenţă.
Părintele trebuie să devină un partener al cadrului didactic pentru a acţiona simultan, în vederea sprijinirii evoluţiei copilului. Să găsească acel echilibru între lipsa de interes şi implicarea în viaţa şcolară, să aibă încredere în profesionalismul educatorului şi să nu impună cadrelor didactice folosirea anumitor metode pe care ei le consideră eficiente, să le spună cum să realizeze activităţile, etc. Dacă există nemulţumiri, e bine ca părintele să comunice deschis cu dascălul, fără a-şi manifesta dezaprobarea sau nemulţumirea în faţa copilului.
Le-aş mai spune părinţilor din ziua de azi să îşi iubească necondiţionat copiii, să nu pună preţ pe note, să petreacă împreună cât mai mult timp de calitate, să îi valorizeze şi să înveţe să comunice cu ei. Copiii au nevoie de a le arăta că ne pasă de ce se întâmplă cu ei, nu doar pentru a-i sancţiona când n-au făcut ceva bine. Au nevoie să li se recunoască meritele, faptele bune atunci când le fac, investindu-i cu încrederea că pot şi că sunt capabili.
I-ați învățat pe copii despre vulcani ”construind” cu ei un vulcan și simulând momentul în care erupe. De ce credeți că e nevoie de astfel de lecții?
Este mare nevoie de astfel de lecţii! O învăţare eficientă înseamnă una participativă, activă şi creativă. Acest tip de învăţare nu se poate realiza cu elevi înţepeniţi în bănci. Este nevoie de mobilier modular, cu ajutorul căruia putem împărţi spaţiul sălii în „centre de activitate” bine delimitate, în care elevii pot lucra în grupuri, îşi pot exprima opiniile în discuţii incitante. Rolul învățătorului este acela de mediator, el va coordona activităţile, încurajând exprimarea liberă a copiilor, comunicarea, respectul reciproc, valorizând, în acelaşi timp, şi interesele copiilor.
Activităţile realizate de mine stimulează actul învăţarii şi formării, prin crearea unei atmosfere de colaborare şi emulaţie. Pun foarte mult accent pe implicarea directă a copilului în învăţare, pe trecerea de la concret la abstract, pe experimentarea realităţii prin cât mai multe mijloace. Doar astfel, copilul va înţelege cu adevărat noţiunile teoretice pe care urmează să le asimileze şi să le interiorizeze.
Aşa cum ați precizat, am construit cu elevii mei un mega-vulcan, care s-a vrut a fi cel de pe Marte, cel mai mare din Sistemul Solar, şi am simulat erupţia lui prin intermediul reacţiei chimice dintre acidul acetic (oţet) şi bicarbonat de sodiu; am plantat seminţe pentru a observa şi identifica etapele germinaţiei şi durata acestui proces, în funcţie de soiul seminţei; am creat Sistemul Solar prin poziţionarea corectă a planetelor „gonflabile” faţă de Soare; am explorat corpul uman folosind mulaje în mărime naturală. De asemenea, am călătorit, alături de Paxi (resursa educativă ESA pentru clasele primare), printre comete şi planete, am fost pe Marte şi am aflat răspunsul la întrebarea: „Există marţieni?”
Cu ajutorul trusei „Spacecraft Materials Kit”, pusă la dispoziţie de Agenţia Spaţială Română (ROSA), am experimentat proprietăţile diferitelor materiale, în vederea alegerii celui mai potrivit, cu care am putea să ne construim o navetă spaţială; am „lansat” rachete din sticle de plastic, folosindu-ne tot de reacţia chimică dintre oţet si bicarbonat de sodiu şi urmează să trimitem un mesaj din partea „curioşilor creativi” (aşa ne numim noi, elevii clasei I C), pe Staţia Spaţială Internaţională, folosind Astro Pi Raspberry, un computer de dimensiuni mici, dezvoltat de ESA (Agenţia Spaţială Europeană).
Prin toate aceste activităţi interdisciplinare, am încercat să îi apropii pe copii de modelul educaţiei STEM (Science, Technology, Engineering, Mathematics), în limba română ŞTIM (ştiinţe, tehnologii, inginerie, matematică). În România, acest model educaţional este slab abordat şi ţine, mai degrabă, de subiect de discuţie la conferinţe, decât de implementarea lui în şcoală.
În zilele noastre, activitatea de predare-învăţare ar trebui să îmbrace forma unei „aventuri a cunoaşterii”, în care copilul să fie provocat să participe activ, să descopere fapte, să observe fenomene, să experimenteze procese, iar rolul profesorului să fie mai mult de stimulare, dirijare şi de motivare, printr-o participare entuziastă.
Care sunt reacțiile părinților față de acest mod de predare? Dar ale colegilor de breaslă?
Părinţii elevilor mei sunt foarte încântaţi şi mă susţin în toate activităţile pe care le realizez. Prin tot ceea am făcut în cei doi ani de când suntem împreună, le-am demonstrat că îmi fac meseria cu pasiune, că mă preocupă progresul în învăţare şi evoluţia copiilor, că le respect punctele de vedere şi că îmi iubesc elevii. Consider că, astfel, mi-am câştigat respectul, încrederea şi susţinerea dumnealor.
Cât despre colegii de breaslă, majoritatea consideră inspiraţionale activităţile realizate de mine, încurajându-mă să postez în mediul online cât mai multe exemple, îmi cer materiale sau idei de activităţi. Acest lucru mă bucură nespus, căci înseamnă că vom fi din ce în ce mai mulţi dascăli deschişi spre inovaţie, căci lumea se schimbă, pedagogiile se schimbă, copiii se schimbă.
Cum credeți că învață un copil care are parte de o astfel de predare față de cei cărora li se predă exclusiv în metoda clasică?
Dintotdeauna am considerat că abordarea ludică a învăţării îi face pe copii să vină cu plăcere la școală. Este necesar ca activităţile la care participă să fie prezentate într-o manieră atractivă, ca o poveste, din care şi el face parte, să simtă chiar că deţine unul dintre rolurile principale ale poveştii.
În clasa mea, fiecare elev are câte o marionetă, prin intermediul căreia interacţionează unii cu alţii, creează poveşti şi situaţii de viaţă, pe care le dezbatem şi din care învăţăm lucruri noi. Avem, încă din pregătitoare, prietenii clasei, personaje confecţionate de mine, în mărime naturală: Domnişoara Alfabet, Elefănţica Emi, D-l Quintus, Moş Alfabet, Curiosul şi Creativa, care participă activ la actul didactic, ajutându-mă să realizez adevărate „lecţii-spectacol”.
Mi-e greu să fac o comparaţie între elevii mei şi copiii cărora li se preda exclusiv în metoda clasică. Vă pot spune doar cum sunt elevii mei, deşi risc să fiu subiectivă… Sunt deschişi, comunicativi, entuziaşti, empatici, inteligenţi, creativi, dornici de a descoperi lucruri noi; au puncte de vedere pertinente, chiar şi la această vârstă, pe care şi le exprimă cu sinceritate. La finalul zilei, cel mai bun feedback îl reprezintă exclamaţiile lor: „Doamnaa, a fost cea mai tare zi!”, „Wow, iar ne-aţi surprins, doamna!”, „Abia aştept să povestesc ce-am făcut la şcoală!”, „Avem cea mai tare doamnă!”. Cum să nu-i iubeşti, cum să nu vii cu bucurie la şcoală, cum să nu le oferi tot ceea ce ai mai bun?
Cât vă costă să fiți un învățător altfel?
Vă mulţumesc că mi-aţi adresat şi această întrebare (nimeni nu a mai făcut-o până acum). Prin răspunsul meu, nu intenţionez să mă plâng, însă eforturile sunt considerabile.
Aşa cum aţi văzut, clasa noastră reprezintă un spaţiu versatil, care se transformă în funcţie de tipul activităţii desfăşurate: de la spaţiu de joacă, la scenă, de la magazin la adăpost de animale, de la muzeu la ceainărie, de la spaţiu cosmic la cinematograf, de la sală de lectură la laborator de biologie. Toate acestea se întâmplă într-o şcoală care funcţionează în trei schimburi şi într-o clasă cu 35 de elevi. Pentru a face pregătirile necesare, mă duc la şcoală seara după ora 20, când se termină orele ultimului schimb, sau dimineaţa, la ora 6.30, înaintea începerii programului. La finalul activităţii, sunt nevoită să îmi chem părinţii în ajutor pentru a strânge totul şi a pune băncile la loc, în „stilul clasic”, căci la 10 minute după noi, încep cursurile în tura a doua.
De asemenea, strângerea şi pregătirea materialelor necesită timp, ajungând astfel ca activitatea didactică să mă acapareze în totalitate. La acestea, se adaugă şi alte responsabilităţi în şcoală sau în afara ei, participări la cursuri de formare, conferinţe, proiecte educaţionale, ateliere în ţară şi în afara ţării, toate plătite din bugetul propriu. Tot ceea ce fac fac din pasiune şi, de aceea, niciun efort nu mi se pare prea mare.
Deseori sunt întrebată: “Iar ai inspecţie?”… în ideea în care, în învăţământul românesc s-a împământenit convingerea că doar când eşti inspectat la clasă te pregăteşti temeinic, cu materiale didactice variate, cu mijloace de învăţământ moderne, îi pui pe elevi să lucreze în echipă, aranjezi mobilierul şcolar altfel, etc.
Ei bine, da, eu am în fiecare zi inspecție, iar evaluatorii mei sunt elevii!
Când se apropie înscrierile pentru clasa pregătitoare, părinții se dau peste cap să găsească învățătoarea perfectă pentru copiii lor. Ce recomandări aveți pentru ei? (în cazul în care școala de circumscripție nu este pentru toți o soluție)
Eu îi sfătuiesc să îşi înscrie copilul la şcoala de circumscripţie, cât mai aproape de casă şi să nu caute “învăţătoarea perfectă”. Este important să existe compatibilitate între stilul educaţional al cadrului didactic şi aşteptările părintelui, precum şi stabilirea unei relaţii pozitive de colaborare părinte-învăţător.
Un aspect deloc de neglijat, de care ar trebui să ţină cont părinţii, este vârsta copilului. La 5 ani, un copil dependent de adult, lipsit de autonomie şi neavând formată deprinderea de a amâna nevoile de bază (toaletă, foame, sete, tendinţa de a lovi, de a pleca, de a vorbi) nu se poate adapta optim la regimul de şcoală, integrarea în clasa pregătitoare fiind foarte dificilă.