Astăzi, 20 iulie, este ultima zi în care elevii și părinții completează fișele pentru admiterea computerizată la liceu, proces început pe 13 iulie. Se calculează medii, se ordonează coduri și se încearcă eliminarea oricărui risc de a intra la un liceu nedorit sau de a rămâne pe dinafară. Dar, în grija de a face alegerea „corectă”, unii părinți uită să-l întrebe pe copil unde și-ar dori să învețe. A-l sfătui nu înseamnă a hotărî în locul lui. Iar a-l proteja nu înseamnă a-i lua dreptul la propria viață.
Am citit zilele trecute, într-o discuție din online, cum mai mulți părinți încercau să stabilească ordinea liceelor pe fișa de admitere a unui copil. Se vorbea despre medii, reputație, șanse, profiluri, distanță și despre ce „trebuie” trecut înaintea a ce. Lipsea însă tocmai vocea celui care urma să petreacă patru ani în liceul ales. La un moment dat, cineva a întrebat unde și-ar dori copilul să meargă. Răspunsul a venit firesc, de parcă întrebarea însăși ar fi fost lipsită de importanță: nu fusese întrebat. Părinții știau mai bine.
M-am oprit la această replică pentru că spune mult despre felul în care înțelegem uneori să ne protejăm copiii. Ne temem că vor face o alegere greșită, că se vor lăsa influențați de prieteni, că vor pune un liceu mai slab înaintea unuia „bun” sau că nu înțeleg cât de mult le poate afecta viitorul o decizie luată la 14 ani. Și atunci preluăm noi controlul.
Doar că fișa de admitere nu este un formular care privește exclusiv viitorul imaginat de părinți. Este viața de zi cu zi a copilului pentru următorii patru ani. El se va trezi dimineața și va face drumul până la liceu. El va sta în clasă, va învăța materiile profilului, va încerca să-și găsească locul printre colegi și va suporta consecințele alegerii. Părintele poate calcula, verifica, avertiza și sprijini. Nu poate merge la liceu în locul lui.
A impune nu este egal cu a sfătui
Un copil de 14 sau 15 ani nu are, desigur, toate informațiile necesare pentru a alege singur. Poate spune că vrea la un liceu numai pentru că acolo merge cel mai bun prieten. Poate fi atras de un nume cunoscut sau poate respinge o variantă bună pentru un motiv care nouă ni se pare superficial. Tocmai de aceea are nevoie de sprijin de la părinți.
Dar a avea nevoie de îndrumare nu înseamnă a nu avea dreptul la un punct de vedere. A sfătui înseamnă să-i explici ce presupune fiecare profil, ce materii va studia, cât va dura drumul, ce opțiuni îi poate deschide liceul și cât de realistă este admiterea, raportat la media lui. Înseamnă să-i arăți lucruri pe care poate nu le vede încă și să-l ajuți să compare variantele.
A impune înseamnă să-i comunici o decizie deja luată și să-i ceri doar să o accepte. Diferența poate părea mică în zilele în care familia se luptă cu zeci de coduri și cu teama că o opțiune așezată greșit poate schimba rezultatul repartizării. Pentru copil însă, diferența este uriașă. Într-un caz, simte că participă la alegerea propriei vieți. În celălalt, învață că opinia lui contează numai atunci când coincide cu a adulților.
„Știu eu ce este mai bine pentru tine” nu rezolvă totul
Orice părinte care preia complet alegerea liceului o face din grijă, nu din răutate. Vrea să-i ofere copilului cea mai bună șansă. Știe cât de greu se repară unele decizii și încearcă să-l ferească de regrete. Dar și noi putem greși. Putem confunda prestigiul unui liceu cu adecvarea lui pentru copilul nostru. Putem insista asupra unui profil pentru că ni se pare mai sigur, deși copilul nu se are niciun interes pentru materiile respective. Putem trece cu vederea un drum obositor, un mediu prea competitiv sau faptul că adolescentul își dorește cu adevărat altceva.
Uneori, părinții aleg liceul la care ar fi vrut ei să învețe. Alteori, aleg liceul pe care să-l poată rosti cu mândrie atunci când sunt întrebați unde a intrat copilul. Fără să-și dea seama, pot transforma admiterea lui într-o confirmare a propriului succes. Un liceu nu devine potrivit doar pentru că are o ultimă medie mare. După cum nici o opțiune aflată mai jos într-un clasament nu este automat o înfrângere. Copilul care intră într-un loc ales împotriva voinței lui nu va fi neapărat recunoscător mai târziu. Este posibil să se adapteze. Dar este la fel de posibil să petreacă patru ani simțind că trăiește o alegere care nu-i aparține.
Ascultat, dar nu lăsat singur cu decizia
Nu cred că soluția este să punem fișa în fața adolescentului și să-i spunem: „Este viața ta, descurcă-te”. La această vârstă, libertatea fără informații și fără sprijin poate fi la fel de nedreaptă ca o decizie impusă. Fișa ar trebui completată împreună. Copilul spune ce își dorește și de ce. Părinții aduc informațiile, experiența și întrebările incomode. Se discută despre profil, atmosferă, navetă, rezultate, profesori, colectiv, alternative și riscuri. Se vizitează liceele, dacă este posibil. Se verifică mediile anilor trecuți și se trec suficiente opțiuni pentru ca dorința copilului să nu fie transformată într-un pariu periculos.
Părintele poate spune: „Cred că varianta aceasta nu ți se potrivește și îți explic de ce”. Poate spune și: „Mi-e teamă că alegi doar pentru că acolo merg prietenii tăi”. Poate refuza să susțină o opțiune vădit nerealistă, dar abia după o discuție adevărată, în care copilul nu este tratat ca un musafir la propria admitere. Poate că nu vom ajunge din prima la aceeași concluzie. Poate vor exista negocieri, supărări și răzgândiri. Dar tocmai aceasta este una dintre lecțiile importante ale momentului: o decizie serioasă se ia după ce cauți informații, îți susții punctul de vedere, asculți argumentele celuilalt și accepți limitele realității.
Fișa aceasta este mai mult decât o listă de coduri
La 14 sau 15 ani, copilul nu este încă pregătit să decidă singur tot ce i se va întâmpla. Dar nici nu mai este atât de mic încât viitorul lui să poată fi stabilit fără el. Completarea fișei de admitere poate fi prima ocazie reală în care îl învățăm cum se ia o decizie importantă. Nu cum se execută alegerea altcuiva și nici cum să se arunce singur în necunoscut, ci cum se construiește o hotărâre împreună cu oamenii în care are încredere. Peste ani, s-ar putea să descopere că a ales greșit. Ni se întâmplă tuturor. Important este să știe că a fost ascultat, că a avut toate informațiile și că părinții lui au rămas lângă el fără să-i confiște alegerea. Pentru că fișa poate fi completată de mâna părintelui, dar cei patru ani care urmează vor fi trăiți de copil. Iar vocea lui nu ar trebui să apară ultima pe lista de opțiuni.
