Ce învață copiii din eșec? Aflăm de la Alfie Kohn!

Alfie Kohn
esec-totul-despre-mame

Alfie Kohn ne spune mai multe despre eşec şi „foloasele” lui

Experții în educație știu de multă vreme că pentru a avea succes, în școală sau în viață, şi pentru a nu te confrunta cu un eșec, ai nevoie de mai mult decât de capacități cognitive.

Recunoașterea acestui fapt a fost susținută de argumente din sfera cercetării, atunci când scriitorul științific Dan Goleman a publicat cartea Inteligența Emoțională în 1996 (n.red.: devenită bestseller), care pune accentul pe importanța conștientizării sinelui, altruismului, motivației personale, empatiei și capacității de a iubi și de a fi iubit.

Dar s-a întâmplat ceva ciudat cu mesajul acela, de atunci.

În ziua de astăzi, când vine vorba despre limitările IQ-ului, contextul de obicei este o poveste cu iz conservator, care nu pune accent pe altruism sau pe empatie, ci pe ceva ce sună dubios de mult ca etica protestantă a muncii. Copiii nu trebuie doar să fie deștepți, ni se spune, ci trebuie să aibă tărie de caracter, perseverență, disciplină interioară și voință.

Trebuie să ne asigurăm că vor face față tentațiilor, că-și vor înfrânge pornirile non-constructive și că vor lăsa deoparte cele ce le sunt pe plac, pentru a trudi la ce li s-a poruncit să facă. (Am examinat acest aspect într-un eseu publicat anterior, care se numește “Why Self-Discipline is Overrated.”)

Eșecul, sursă de câștig pentru copii?

În strânsă legătură cu această opinie este afirmația că un copil are de câștigat dacă se confruntă din plin cu frustrare și cu eșec. Chipurile, așa ceva îl va motiva să încerce și mai tare data viitoare și îl va pregăti pentru greutățile vieții. Dar se mai afirmă și că cei mici nu au parte suficient de asemenea experiențe, pentru că sunt cocoloșiți de adulți care le vor binele, dar care nu au habar ce fac, care le suflă prea aproape în ceafă și care îi prind ori de câte ori se împiedică.

Povestea asta, care și-a găsit ceva susținători printre ziariști, dar și anumiți teoreticieni și terapeuți, pare plauzibilă la prima vedere, din moment ce un anumit grad de eșec este inevitabil și, evident, vrem să avem copii care îi pot face față. Dar, dacă examinăm mai atent, eu cred că putem observa probleme serioase atât cu afirmațiile descriptive, cât și cu cele prescriptive pe care ni se cere să le acceptăm.

Alfie Kohn nu se ferește să discute despre probleme teribil de actuale pentru părinți, profesori și copii, asa că vă invităm să citiți și Argument contra competiției și „Da, critic lauda!”

Cât de rar eșuăm?

“Copiilor din ziua de azi li se dă totul prea ușor” este o idee vehiculată de foarte, foarte mult timp, o perspectivă generală, de factură conservatoare, răspândită peste tot în lume. De obicei, copiii sunt descriși drept cocoloșiți, alintați, hiperprotejați și prea lăudați. Dar eu nu am putut găsi date concrete care să susțină această afirmație, și poate că așa se explică de ce se bazează mai degrabă pe anecdote provocatoare.

Chiar dacă am putea cădea de acord asupra a cât anume e prea mult când vine vorba de protejare sau de parenting, pur și simplu nu există dovezi că fenomenul cocoloșirii ar fi larg răspândit, cu atât mai puțin că ar fi mai comun astăzi decât era acum 10, 20, 50 sau o sută de ani.

Mai mult, chiar dacă s-ar putea demonstra că unii părinți își cocoloșesc copiii mai mult decât crezi tu (sau eu) că este de cuviință s-o facă, asta nu înseamnă că acei copii nu cunosc frustrarea sau eșecul. Dacă privești, chiar și pentru puțin timp, viața prin ochii unui copil, realizezi că, indiferent de cât de dispus este părintele să intervină, copiii nu-și ating deseori scopul, nu primesc ce vor și sunt criticați de alți copii sau de către adulți.

Nu există cercetări care să susțină că eșecul e constructiv în sine!

Are vreun rost eșecul?  Să presupunem că există un copil care a reușit absolut tot ce și-a propus, sau care a primit absolut tot ce și-a dorit vreodată. Într-adevăr, îi va veni greu atunci când lucrurile n-ar mai merge bine. Dar ce drept avem să concluzionăm de pe urma acestui experiment, făcut în gând, că eșecul prinde bine sau că părinții și profesorii ar trebui să stea deoparte în mod deliberat și să nu ajute?

În mod clar, nu există cercetări care să susțină că eșecul sau dezamăgirea sunt constructive în sine.

Raționamentul de tipul “fă bine și obișnuiește-te cu asta” , conform căruia așa pregătim cel mai bine copiii pentru potențialele neplăceri din viitor, expunându-i la cât mai multe neplăceri încă de când sunt mici – nu are sens din punct de vedere psihologic. Poate că ne dorim să-și revină copiii de pe urma eșecului, dar asta nu înseamnă că se va și întâmpla sau că experiența eșecului face mai probabil rezultatul scontat.

De fapt, studiile au constatat că, atunci când copiii eșuează, se percep drept incompetenți sau chiar neajutorați, ceea ce duce la și mai multe eșecuri. Ajung și să prefere sarcini mai ușoare și să-și piardă interesul față de ceea ce fac. Într-un studiu, elevilor li s-a cerut să facă probleme care erau astfel compuse încât nu puteau fi rezolvate. Iar apoi li s-au dat probleme pe măsura capacității lor.

Ghiciți ce s-a întâmplat?

Au paralizat mental și la al doilea set de probleme, pentru că o adevărată spirală a eșecului fusese pusă în mișcare. De asemenea, dacă un adult nu intervine și nu ajută când cei mici sunt frustrați, aceștia nu devin nici mai autonomi și nici mai încrezători; simt doar că au parte de mai puțină susținere, sunt mai puțin siguri pe propria valoare și se îndoiesc mai mult de cât le pasă cu adevărat de ei părintelui sau profesorului.

Au fost și oameni care au eșuat și apoi au avut parte de un succes nebun?

Bineînțeles. Dar pentru majoritatea oamenilor, nu merge așa. Și, chiar și atunci când merge așa, nu putem concluziona că datorită experienței în a avea parte de eșec ai avut succes. (Ar trebui să ne gândim bine și la ce vrem să spunem prin “succes.” Poți ajunge bogat sau faimos fără să fii o ființă admirabilă sau sănătoasă din punct de vedere psihologic.)

Impactul eşecului

Ce factori determină cât este de mare impactul eșecului? De ce renunță unii oameni imediat ce dau de greu? De ce alți oameni sar înapoi în șa? (Şi de ce atât de mulți dintre noi suntem incapabili să discutăm pe marginea acestui subiect, fără să facem apel la metafore învechite?)

Dacă vorbim despre tărie de caracter și reziliență, ne adresăm atributelor individuale. Dar poate are mai mult sens să examinăm situațiile în care se află oamenii și natura sarcinilor care li se dau spre a le îndeplini.

Provocarea – care poartă cu sine riscul eșecului — este parte a procesului de învățare și nu ne-o dorim eliminată.

Dar când elevii care se împotmolesc ajung să fie distrași, să se revolte sau să abandoneze școala, uneori nu fac asta din cauza unor deficiențe personale (lipsă de perseverență), ci deoarece acele provocări — ce li s-a cerut să facă — nu erau nici atractive, nici relevante.

Toți acești adulți pedanți care îndeamnă elevii “să dea tot ce au mai bun” uneori nici nu oferă explicații întemeiate pentru motivul de a face ceva, ce să mai spun de a face bine acele lucruri. Și, dacă drept replică, îmi spuneți că nu contează dacă tema e doar menită să-i țină ocupați, pentru că trebuie să capete “obiceiuri bune de muncă”, ei bine, cineva mai rezonabil s-ar întreba cine anume profită atunci când copiii sunt învățați să tragă din greu la orice li se dă de făcut din partea cuiva mai puternic.

A doua explicație pentru faptul că elevii nu își revin de pe urma eșecului survenit este că nu li se cere, ci li se impune să facă ceva. Nu au niciun cuvânt de spus despre conținutul sau contextul programei școlare. Oamenii de diverse vârste perseverează mai degrabă când au ocazia să poată decide în privința unor lucruri care-i afectează. Deci poate de asta renunțăm, pentru că nu avem de ales, şi nu pentru că am avea un caracter defectuos.

Și ar mai fi o posibilitate!

Poate problema constă în faptul că mediul școlar pune accentul pe cât de bine se descurcă elevii, nu ce anume fac. Se vorbește doar despre reultate! Performanță! Rezultate! Rigoare! Dar nu despre învățare în sine.

Psihologii educaționali au constatat că, atunci când elevii sunt determinați să se gândească la note și la rezultatele de la testări — mai ales, deși nu exclusiv, când contează să fii mai bun decât toți ceilalți — aceștia vor încerca în mod firesc să evite riscurile inutile. Dacă scopul este să iei un zece, atunci este logic să alegi cea mai simplă temă cu putință. Iar dacă renunți cu totul, doar duci acest tip de răspuns la concluzia sa logică. “Dacă tot nu sunt bun, la ce să-mi bat capul?” chiar nu e un răspuns nerezonabil, când scopul primar al școlii e să determine cât de bun ești.

Eșecul și notele

Jerome Bruner a spus: „Vrem ca elevii să treacă prin succes și eșec, nu ca recompensă și pedeapsă, ci drept informație.” Ce mod minunat de a vedea altfel experiențele în care nu ai avut succes: experimentul meu sau eseul meu nu a ieșit cum speram, și motivul pentru care s-a întâmplat asta îmi oferă niște idei valoroase despre cum aș putea aborda subiectul altfel, de mâine.

Dar pentru asta, noi, adulții, trebuie să facem mai mult decât să reformulăm sau să încurajăm. Trebuie să înlăturăm structurile care ne stau în cale. De exemplu, un elev nu poate privi notele drept feedback informațional, ci drept recompense și pedepse, parțial pentru că exact asta se intenționează să fie.

Problema nu constă în atitudinea sau în motivația copiilor, cât în practicile și politicile noastre.

Și, totuși, potențialele probleme ale celor din urmă sunt de obicei ignorate de cei care le cer copiilor să strângă din dinți, să-și suflece mânecile și să încerce iar și iar. Ba chiar mai rău, acești oameni este posibil să susțină în mod explicit aceste practici problematice, ba chiar să ceară examene și note și mai riguroase sau mai competitive.

Unii cercetători le folosesc pentru a defini succesul și eșecul— notele mari sunt unanim acceptate drept un rezultat pozitiv pentru măsurarea efectelor atitudinii silitoare, a perseverenței sau a “mentalității flexibile”.

Mulți oameni se opun chiar și celor mai timide încercări de a mai tempera din efectul debilitant al notelor, cum ar fi propunerea de a elimina notele de zero pentru teme individuale (din moment ce notele de zero pot trage în jos disproporționat de mult media unui copil). Nu demult, un profesor din Canada a devenit un adevărat erou al conservatorilor, când a sfidat politica districtului din care făcea parte, conform căreia nu se acordau note de zero. A insistat că este dreptul său să-și pedepsească elevii dându-le cea mai mică notă posibilă.

Cei care i-au luat apărarea au invocat vechea retorică a responsabilității, a standardelor înalte, și nevoia de a pregăti copiii pentru lumea adevărată. Dar vai, ce ironie! Mulți dintre elevii care primesc nota zero deja se consideră niște ratați. Insistența profesorului de a-i “trage la răspundere” va fi cel mai probabil percepută drept încă un calup de umilință și pedeapsă. (Iar rezultatul este determinat de percepția elevului, nu de intenția profesorului).

Ideea că încă o muștruluială îi va smulge din ciclul lor de rateuri și-i va instala pe calea succesului este, blând spus, naivă. (Pe de altă parte, reacția de genul “fii mai dur” a unora este mai degrabă morală decât practică. Scopul poate să nu fie deloc un rezultat mai bun pentru elevi, ci să se asigure că aceștia nu cumva “scapă” de ceva. Dacă faci ceva rău, trebuie să ți se facă ceva rău, indiferent de efect).

Pe scurt, avem motive să ne îndoim de credința bine împământenită conform căreia copiii nu cunosc eșecul suficient de bine.

Sau că mai multe astfel de experiențe le-ar aduce vreun bine. În schimb, este foarte clar că, dacă punem accent pe cât de important este să facă ceva bine, atunci cu atât mai puțin vor avea de câștigat dacă fac ceva prost.

Copyright: Alfie Kohn/2012, traducere de Elena Irimia, cu permisiunea autorului. Articolul original si notele bibliografice pot fi consultate aici.

Îți recomandăm și cărțile lui Alfie Kohn, apărute în limba română, disponibile acum AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa