Eram lângă poarta grădiniței, cu copilul de mână. Plângea, nu voia să îl las acolo. Cu inima strânsă, nu știam ce să mai spun.
“Trebuie să ajung la birou… Uite, grădinița e biroul tău și când terminăm amândoi, vin și te duc în parc”. Diferența cinică între biroul meu și “biroul lui” era aceea că mie îmi plăcea al meu. Lui, al său, nu prea.
Cum muncim?
Dacă avem noroc să facem ceva ce ne place, muncim cu pasiune și drag. Sunt printre cei care s-au încăpățânat să meargă pe drumul lor, așa că am făcut jurnalism. După criză, presa scrisă a devenit o umbră tristă a ceea ce reprezenta înainte. Așa că mulți jurnaliști s-au găsit într-o derută greu de gestionat. “Și acum ce facem?” a devenit, în scurt timp, “Și acum ce ne facem?” Dacă nu am fi trecut prin schimbări atât de radicale exact după ce am devenit părinte, aș fi avut curaj să îi spun copilului meu că doar pasiunea contează. Acum îi spun că e tare important să nu te dai bătut. Dacă știi că faci ceva cu plăcere și că ești bun în ceea ce faci, te reinventezi ori de câte ori viața îți servește lâmâi. Faci limonadă, tartă cu lămâie, vinegretă. Faci ce faci, dar important este să nu te lași înfrânt sau pus la zid. Așa că munca înseamnă pasiune, știința de a te replia fără să renunți la o cale aleasă și, desigur, o gândire elastică în privința definiției banilor, a nevoilor familiei și a dorințelor personale. Aș fi ipocrită să zic că nu-l visez cu o meserie stabilă (doctor, inginer bla bla). Însă aș fi tot ipocrită să îi spun că, având această meserie stabilă, va găsi împlinirea sau fericirea.
Munca e stare de bine
De aceea, nu mi s-a părut niciodată cinstit să punem semnul egalității între munca părinților și munca unui copil. Copiii nu ar trebui să muncească! Când se joacă cu plastilină la grădiniță sau când, la școală, fac exerciții de matematică. Asta nu e muncă, e învățarea care te pregătește pentru un moment din viitor când vei alege un drum pe care să mergi. Munca, dacă ai noroc, curaj și perseverență, este ceea ce faci când crești mare ca să te întreții și ca să te bucuri de fiecare zi din viața ta. Dacă ai și mai mult noroc, va fi ceva care îți va permite să câștigi suficient de mulți bani ca să nu te mai gândești la ei. Să poți vedea lumea, să poți mânca la un restaurant bun, să ai mașina pe care o dorești. Dar dacă totuși ajungi să le obții pe toate fără să îți placă ceea ce faci, rămâne de văzut cât de norocos ești.
Fabrici și uzine
Când eram copil, am vizitat o fabrică de mobilă. Femeile pe care le-am văzut acolo mi s-au părut fabulos de fericite. În uniforme albastre toate, frumoase și muncitoare, zâmbitoare cu noi, copiii. Și făceau ceva palpabil. Mobilă. Pe holul fabricii comuniste, mirosea a lipici și atârnau tablouri cu Nicolae și Elena Ceaușescu, pe pervaz erau mușcate înflorite. În biroul directoarei, era aromă de cafea proaspătă și se auzea un radio în fundal. Cotele apelor Dunării. Tot acolo stătea un panou cu muncitoarele fruntașe, ale căror poze alb-negru erau prinse cu piuneze. Mi s-a părut raiul pe pământ și am plecat convinsă că vreau să mă fac muncitoare la fabrica de mobilă. Și totuși, am ajuns jurnalist.
Cu copilul la birou
Anul acesta, de 1 Iunie, am fost cu Tudor la biroul meu. Adică la radio. A pășit timid în studio, avea emoții încă din mașină. Mă tot întreba dacă va trebui să vorbească. “Doar dacă vrei”, i-am răspuns. Când a văzut emisia, butoanele, microfoanele și căștile, a pălit. Inimioara îi bătea nebună, însă după primele secunde în care a înțeles cum se citesc știrile (un buletin special pentru copii) și după ce a primit semnalul de direct, s-a dezlănțuit. Nu-l mai putea opri. Spre casă, mi-a povestit doar despre cum se va face el jurnalist și va lucra la radio. Mi-am amintit cu drag de fabrica de mobilă. Și mi-am dat seama cum se vede munca noastră, a celor mari, din perspectiva unui copil. Totul e fascinant, important, frumos. Și atunci, indiferent ce drum vor alege, am putea să le facem cadoul acesta. Să îi lăsăm să vadă viitorul cu ochi buni și să îl aștepte cu nerăbdare.
FOTO: arhiva personală
