Surprinzător, dar a fi bine educat nu e chiar ceea ce credeam. Alfie Kohn ne explică de ce
Nimeni n-ar trebui să dea verdicte cu privire la ceea ce înseamnă să fii bine educat înainte de a o întâlni pe fosta mea soţie. Când am cunoscut-o, era studentă la Harvard, unde îşi finaliza teza de doctorat în antropologie.
Un an mai târziu, după ce îşi petrecuse întreaga viaţă în şcoală, a decis să facă singurul lucru logic… s-a înscris și la facultatea de medicină, devenind în final un medic de succes. Cu toate acestea, o să-ngheţe dacă o veţi întreba cât fac 8 X 7, pentru că n-a reuşit să înveţe niciodată tabla înmulţirii. Să nu mai spun de noţiunile de gramatică sau de literatură („Cine-i Faulkner?”).
Deci, ce părere aveţi de acest paradox?
Să fie fosta mea soţie o acuză în carne şi oase la adresa sistemului care i-a permis să meargă atât de departe – 29 de ani de şcolarizare, şi nu pun la socoteală rezidenţiatul – fără a dobândi elementele de bază ale limbii engleze şi ale matematicii? Sau ne oferă exemplul său o invitaţie de a regândi ceea ce înseamnă să fii bine educat, din moment ce lacunele pe care le are n-au împiedicat-o să devină un individ de succes, cu multiple realizări?
Desigur, dacă aceste caracteristici descriu ceea ce înseamnă să fii bine educat, atunci nu există nici un mister de rezolvat. Soţia mea se potriveşte acestui profil. Problema apare numai dacă definiţia include o listă de fapte şi de abilităţi pe care trebuie să le aibă cineva, dar care îi lipsesc fostei mele soţii. În acest caz, ea nu este singurul exemplu.
Mulţumită internetului, care le permite scriitorilor şi cercetătorilor să-şi pună schiţele manuscriselor lor în circulaţie, mi-am dat seama cât de mulţi oameni cu adevărat geniali nu ştiu să scrie sau să folosească corect regulile de punctuaţie. Perspectivele şi descoperirile lor pot schimba conturul domeniilor lor de activitate, dar ei nu pot folosi un apostrof în mod corect pentru a-şi salva viaţa.
Sau ce-aş putea să spun despre mine (a întrebat el brusc, renunţând la piedestalul său confortabil de unde emite toate aceste judecaţi la adresa altor persoane)? Aş putea să mă fac uşor de râs enumerând acele scrieri clasice ale literaturii pe care nu le-am citit. Pot înmulţi destul de bine, dar matematica pe care am învăţat-o după primul an de algebră a dispărut complet. Cât de bine educat sunt eu?
Sunt sau nu bine educat?
Problema este atât de complexă, încât întrebările sunt mai uşor de formulat decât răspunsurile. Aşadar, haideţi cel puţin să ne asigurăm că punem întrebările corecte şi că le situăm bine într-un context.
1. Utilitatea educaţiei:
În loc să încercăm să definim ce înseamnă să fii bine educat, n-ar trebui să ne întrebăm care este scopul educaţiei? Ultima chestiune ne invită să privim dincolo de scopurile academice. De exemplu, Nel Noddings, profesor emerit la Universitatea Stanford, ne îndeamnă să respingem „noţiunea distructivă care susţine că prioritatea şcolii ar trebui să fie dezvoltarea intelectuală” şi susţine că „principalul scop al educaţiei ar trebui să fie producerea unor oameni competenţi, grijulii, iubitori şi plăcuți”.
Am mai putea intra într-o dispută între cei care văd educaţia ca un mijloc de a crea sau de a susţine o societate democratică şi cei care cred că rolul său principal este cel economic, care contribuie la „investiţia” în viitorii muncitori şi, în cele din urmă, la profiturile comapniilor. Pe scurt, probabil că n-ar trebui să punem întrebarea „Cum ştim dacă educaţia a avut succes?” până nu ne întrebăm la ce se presupune că ajută aceasta.
2. Evaluând oameni vs educaţia lor:
Expresia „bine educat” se referă la o calitate a educaţiei primite în şcoală sau e ceva ce vă caracterizează? Subliniază ceea ce vi s-a predat sau ceea ce aţi învăţat (şi n-aţi uitat)?
În cazul în care termenul se aplică la ceea ce ştiţi acum şi la ceea ce puteţi face, s-ar putea să fiţi slab educaţi, în ciuda faptului că aţi primit o educaţie de top. Cu toate acestea, în cazul în care termenul se referă la calitatea educaţiei, atunci vom concluziona că o mulţime de oameni „bine educaţi” au luat parte la lecţii nu foarte inteligibile sau cel puţin neclare, ce au ajuns irelevante câţiva ani mai târziu.
3. Absenţa unui consens:
Există, oare, un consens în legătură cu ceea ce un licean ar trebui să ştie sau să facă pentru a fi considerat bine educat? Iar un astfel de consens poate rămâne acelaşi în orice cultură (fără diferenţe între SUA şi Somalia, de exemplu), sau chiar în subculturi (partea sud-centrală a Los Angeles-ului şi Scarsdale sau o comunitate de pescari din Louisiana şi partea de sus est a Manhattan-ului)? Dar de-a lungul epocilor istorice: ar avea cineva curajul să susţină că criteriile noastre de „bine educaţi” de astăzi sunt exact aceleaşi ca cele folosite în urmă cu un secol?
Aruncând un ochi sceptic spre aceste cerinţe nu înseamnă neapărat să sugerăm că termenul este pur relativ: ție îți place vanilia, mie îmi place ciocolata, tu ai înclinaţii spre poezie, eu prefer familiarizarea cu discursurile politicienilor din trecut.
Unele criterii sunt mai uşor de aparat decât altele. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem o absenţă izbitoare a consensului cu privire la ceea ce ar trebui să însemne acest termen. Mai mult decât atât, orice consens care se dezvoltă este inevitabil înrădăcinat în timp şi loc.
E înşelător şi chiar periculos să ne justificăm propriile noastre valori pedagogice pretinzând că ele sunt fundamentate într-un Adevăr obiectiv, transcendent, ca şi cum calitatea de a fi bine educat este o formă platonică care aşteaptă să fie descoperită.
4. Câteva definiţii slabe:
Ar trebui să încercăm, în schimb, să prevedem care răspunsuri n-au logică? Aş argumenta că anumite atribute sunt fie insuficiente (a le poseda nu este suficient pentru a fi bine educat) sau inutile (cineva poate fi bine educat fără să le posede), fie ambele. Să excludem aşadar:
Timpul petrecut pe scaun. Statul în sălile de clasă pentru x ore nu te face bine educat.
Abilităţile profesionale. Ar fi o greşeală să reducem educaţia la pregătirea profesională, numai şi pentru că ne putem imagina cu uşurinţă absolvenţi care sunt bine pregătiţi pentru un anumit loc de muncă (sau, cel puţin pentru anumite locuri de muncă), dar pe care nu i-am considera bine educaţi. În orice caz, presiunea de a reproiecta educaţia secundară astfel încât să fie adaptată cerinţelor angajatorilor reflectă ceva mai mult decât interesele financiare – şi puterea politică – a acestor corporaţii.
Rezultatele examenelor. Notele mari la examenele naţionale înseamnă o uşurinţă în efectuarea acestor teste. Cei mai mulţi profesori pot să-i numească rapid pe elevii care sunt gânditori talentaţi, dar care pur şi simplu nu se descurcă la aceste examene, precum şi pe elevii ale căror note par să le supraestimeze talentele intelectuale.
Într-adevăr, cercetătorii au descoperit o corelaţie semnificativă din punct de vedere statistic între notele ridicate de la mai multe teste standardizate şi o abordare superficială a procesului de învăţare. În orice caz, nici un singur test este suficient de valid, nu oferă încredere sau e atât de important încât să poată fi tratat drept un indicator pentru succesul academic.
Memorarea unei sumedenii de lucruri. Familiarizarea cu o listă de cuvinte, nume, cărţi şi idei este o metodă deloc inspirată de a judeca cine este bine educat. Aşa cum filosoful Alfred North Whitehead a observat cu mult timp în urmă, „un om pur şi simplu bine informat este cel mai inutil lucru pe pământul lăsat de Dumnezeu… Părticelele de informaţii sunt valoroase doar în cazul în care sunt folosite sau cel puţin aruncate în combinaţii noi”.
Analizaţi mai atent cerinţa plauzibilă şi superficială, totodată, că ar trebui să fiţi familiarizaţi cu Regele Lear, ca să fiţi consideraţi bine educaţi. Se ştie că e o reflecţie clasică asupra mortalităţii, lăcomiei, înţelegerii tardive şi a altor teme importante. Dar cât de familiarizat cu opera trebuie să fii? Este suficient că poţi numi autorul ei sau că ştii că e o piesă de teatru? Trebuie să fii capabil să reciteşti intriga de bază? Ce se întâmplă dacă ai citit-o o dată, dar de-abia îţi mai duci aminte despre ce era vorba?
Dacă nu vă place acest exemplu, alegeţi altul. Cât de mult trebuie să ştii despre neutroni, despre Răscoala Boxerilor din China sau despre teorema latură-unghi-latură? Dacă este necesară o înţelegere profundă, atunci (a) foarte puţini oameni ar putea fi consideraţi bine educaţi (ceea ridică îndoieli serioase cu privire la rezonabilitatea unei astfel de definiţii) şi (b) cantitatea de informaţii pe care ar putea s-o ştie cineva este brusc limitată, deoarece timpul este finit.
Pe de altă parte, cum putem justifica un nivel ridicat de familiaritate cu toate aceste elemente, lucru care ne aminteşte de recenzia făcută de Woody Allen cărţii „Război şi pace”, după ce a participat la un curs de citire rapidă: „Este vorba despre Rusia”. De ce-am spune că o persoană este bine educată doar pentru că ştie un singur lucru despre perioada de aur a Statelor Unite ale Americii (1890-1920) sau despre fotosinteză, în timp ce altcineva care trebuie să caute aceste informaţii nu este?
Să ştii o mulţime de lucruri poate părea inofensiv, deşi insuficient, dar problema este că eforturile de a modela învăţarea în jurul acestui obiectiv, îmbrăcat în etichete pretenţioase, cum ar fi „alfabetizare culturală”, au efectul de a lua din timpul unor obiective mai semnificative, precum a şti să gândeşti.
Dacă modelul „multor lucruri” se dovedeşte a fi un model cu o fundaţie slabă pe baza căreia decidem cine este educat în mod corespunzător, nu are sens să dezlipim elementele de pe o astfel de listă şi să le atribuim elevilor părticele din ele, în fiecare an de şcoală. Această bază de proiectare a curriculum-ului este la fel de săracă precum este şi judecarea succesului educaţiei.
Numărul de persoane care confundă, de fapt, posesia unei sume de cunoştinţe cu a fi „inteligent” (acest cuvânt din urmă fiind o denumire deranjant de comună pentru cei care iau note bune la examene) reprezintă testamentul unei atracţii naive pe care o posedă acest model.
Dar există, de asemenea, implicaţii politice de luat în considerare aici. Să subliniezi importanţa înglobarii unei tone de informaţii înseamnă a sprijini o viziune mai mare asupra lumii, care vede drept scop principal al educaţiei reproducerea culturii noastre curente. Probabil că nu este o coincidenţă faptul că un model de cunoştinţe de bază câştigă recenzii foarte bune din parte Forumului Eagle al lui Phyllis Schlafly (şi a altor grupuri creştine conservatoare), precum şi de la publicaţia Investor’s Business Daily.
Subliniem că nu fiecare individ care favorizează această abordare este de extremă dreaptă, dar definirea noţiunii de măiestrie în învăţământ în funcţie de numărul de informaţii pe care cineva şi le poate aminti se potriveşte cu sarcina de menţinere a status quo-ului. Prin contrast, să luăm în considerare părerea filosofului Dewey care susţinea că o persoană educată este una care a „câştigat în plus faţă de gândirea clasică o putere de atenţie reflexivă, o putere de a ridica probleme şi întrebări”. Fără această capacitate, a adăugat el, „mintea rămâne la mila sugestiilor externe şi obişnuite”.
