Copilul vine acasă supărat. Îți spune că învățătoarea l-a certat, că nu l-a ascultat când a vrut să-i vorbească sau că simte că a fost tratat nedrept. Îl vezi trist, poate chiar plânge, iar primul impuls este să iei telefonul și să-i ceri dascălului explicații. E greu să rămâi calm când copilul suferă, dar cum faci diferența între o situație în care are nevoie să fie apărat și una în care are nevoie să fie încurajat să își găsească singur soluțiile? Când este firesc să intervii și când riști să preiei asupra ta fiecare luptă a lui, împiedicându-l să își dezvolte propriile resurse?
Am stat de vorbă cu psihoterapeutul Georgiana Tănase, fondatoarea proiectului „Fabricii de Emoții”, care vorbește atât din perspectiva specialistului, cât și din cea a unei mame cu doi copii, despre felul în care putem gestiona dezacordurile cu învățătoarea fără să transformăm copilul într-un martor al conflictului dintre adulți.
Cum e indicat să reacționeze părintele atunci când copilul vine supărat de școală și se plânge că a fost certat sau nedreptățit de învățătoare?
Georgiana Tănase: Am să vă răspund nu doar din perspectiva psihologului, ci și din cea a unei mame a doi copii. Am cunoscut neliniștea care apare atunci când copilul vine acasă trist și spune că nu a fost înțeles, că a fost certat sau tratat nedrept. În asemenea momente, primul nostru impuls este să îl apărăm, să intervenim imediat, să cerem explicații și să reparăm ceea ce îl doare. Este un impuls firesc, născut din iubire. Dar, de-a lungul anilor, am înțeles că nu orice disconfort al copilului trebuie înlăturat de părinte. Uneori, copilul are nevoie să fie apărat. Alteori, are nevoie să fie însoțit pentru a descoperi că poate face față singur unei situații dificile. Protecția sănătoasă nu înseamnă să îndepărtăm fiecare obstacol din calea copilului, ci să rămânem suficient de aproape încât să îl ajutăm să își găsească propriile resurse.
Atunci când unul dintre copiii mei vine acasă supărat, încerc mai întâi să ascult. Nu întotdeauna îmi reușește perfect. Sunt mamă și emoția copilului meu mă atinge înainte ca psihologul din mine să înceapă să analizeze situația. Totuși, mă întorc la o întrebare simplă: „Povestește-mi ce s-a întâmplat și cum te-ai simțit”. Copilul are nevoie să simtă că durerea lui contează. Dar validarea emoției nu înseamnă confirmarea imediată a interpretării sale. Pot spune: „Înțeleg că te-ai simțit nedreptățit”, fără să concluzionez că învățătoarea a greșit. Copiii ne povestesc adevărul lor emoțional, însă văd situația prin filtrul vârstei, al sensibilității și al experienței lor. De aceea, este bine să ascultăm și perspectiva cadrului didactic înainte de a judeca.
Unde se termină implicarea firească a părintelui și unde începe intervenția excesivă?
Georgiana Tănase: Implicarea firească înseamnă să fim atenți la ceea ce trăiește copilul, să îi cunoaștem mediul școlar și să cerem clarificări atunci când ceva ne îngrijorează. Intervenția devine excesivă atunci când încercăm să îi rezolvăm fiecare neînțelegere, când contestăm orice regulă care îl frustrează sau când pornim de la convingerea că propriul copil nu poate greși. Ca mamă, știu cât de greu este să accepți că și copilul tău poate avea o parte de responsabilitate. Dar tocmai asumarea greșelilor îl ajută să crească. Copilul nu are nevoie să îi demonstrăm permanent că are dreptate. Are nevoie să știe că îl iubim și atunci când greșește și că îl putem ajuta să repare.
Dacă părintele nu e de acord cu felul în care învățătoarea a gestionat o situație, cum vorbește cu ea fără să escaladeze conflictul?
Georgiana Tănase: Dezacordul dintre părinte și cadrul didactic nu trebuie să se transforme într-o luptă pentru autoritate. Scopul nu este să stabilim cine câștigă, ci să înțelegem ce îl ajută cu adevărat pe copil. Discuția cu învățătoarea ar trebui purtată direct, calm și în absența copilului. Nu pe grupul părinților, nu la poarta școlii și nu în fața clasei. Putem începe astfel: „Aș vrea să înțeleg mai bine ce s-a întâmplat. Copilul meu a trăit situația într-un anumit fel și mi-ar fi de ajutor să cunosc și perspectiva dumneavoastră”. Putem să nu fim de acord cu o regulă sau cu modul în care a fost gestionată o situație. Avem dreptul să întrebăm, să cerem explicații și să punem limite. Însă putem face toate acestea cu fermitate și respect, fără etichete, amenințări sau acuzații.
Copilul învață din felul în care noi gestionăm conflictul. Dacă ne vede agresivi, va învăța să atace. Dacă ne vede tăcând de teamă, poate învăța să accepte ceea ce îl rănește. Dacă ne vede calmi și fermi, va învăța că își poate apăra drepturile fără să îl umilească pe celălalt.
Ce se întâmplă cu un copil atunci când aude frecvent acasă că învățătoarea nu are dreptate sau că are ceva cu el?
Georgiana Tănase: Uneori, din dorința de a fi de partea copilului, părintele spune: „Doamna nu are dreptate”, „Nu știe să predea” sau „Are ceva cu tine”. Aceste cuvinte pot calma copilul pe moment, dar îi pot afecta sentimentul de siguranță. Îi cerem să meargă zilnic la școală și să respecte un adult despre care aude acasă că este incompetent sau rău intenționat. Copilul ajunge astfel într-un conflict de loialitate. Pe cine să creadă? Pe cine să respecte? Cum să se simtă în siguranță într-un loc despre care părintele îi transmite că este periculos sau nedrept?
A nu critica învățătoarea în fața copilului nu înseamnă să acceptăm orice comportament. Înseamnă să alegem momentul, locul și limbajul potrivite pentru a ne exprima nemulțumirea. Îi putem spune copilului: „Este posibil ca doamna să fi văzut situația diferit. Voi discuta cu ea pentru a înțelege mai bine. Până atunci, hai să vedem ce ai putea face tu dacă această situație se repetă”. Astfel, copilul se simte protejat, fără să fie scos din propria responsabilitate.
Cum poate fi ajutat copilul să își rezolve singur neînțelegerile cu învățătoarea?
Georgiana Tănase: Ca mamă, tentația de a rezolva lucrurile în locul copiilor mei există. Uneori ar fi mai rapid să dau eu telefonul, să cer eu explicațiile sau să îndrept imediat situația. Dar de fiecare dată încerc să mă întreb: „Este un pericol real sau este o experiență din care copilul meu poate învăța?”. Dacă intervenim în fiecare conflict, copilul poate primi mesajul că nu este capabil să se descurce singur. În schimb, putem să îl ajutăm să își pregătească propriile cuvinte: „Ce ai putea să îi spui mâine doamnei?”, „Cum ai putea reacționa diferit?”, „Vrei să exersăm împreună această conversație?”. A-l lăsa să încerce nu înseamnă să îl abandonăm. Înseamnă să îi transmitem: „Sunt lângă tine și am încredere că poți”.
Care sunt situațiile în care părintele nu ar trebui să aștepte ca lucrurile să se rezolve de la sine?
Georgiana Tănase: Există situații în care tăcerea părintelui nu mai înseamnă autonomie, ci lipsă de protecție. Părintele trebuie să intervină atunci când apar umilirea, ridiculizarea sau etichetarea repetată, amenințările și intimidarea, violența fizică ori verbală, discriminarea, izolarea intenționată, expunerea copilului în fața clasei într-un mod degradant, ignorarea bullyingului, pedepsele disproporționate sau orice situație care îi pune în pericol siguranța fizică ori emoțională.
Trebuie să fim atenți și la schimbările copilului: frică intensă de școală, tulburări de somn, dureri de burtă sau de cap fără o cauză medicală clară, retragere, plâns frecvent, regres ori scăderea bruscă a stimei de sine. În asemenea situații, părintele trebuie să asculte, să noteze faptele concrete și să solicite o întâlnire oficială. Dacă problema nu este rezolvată, poate apela, etapizat, la consilierul școlar, conducerea unității și instituțiile competente.
Cum se pot asigura părinții că un conflict între adulți nu ajunge să fie o povară pentru copil?
Georgiana Tănase: Copilul nu ar trebui să devină mesagerul sau aliatul unui conflict între adulți. Părintele și învățătoarea pot avea opinii diferite, dar au aceeași responsabilitate: binele copilului. Din dubla mea experiență, de mamă și psiholog, am înțeles că cei mici nu au nevoie de adulți perfecți. Au nevoie de adulți care pot dialoga, care își pot recunoaște greșelile și care nu își transformă orgoliile în poveri pentru copil.
Să ne protejăm copiii nu înseamnă să le promitem o lume fără limite, conflicte sau nedreptăți. Înseamnă să îi învățăm să își recunoască emoțiile, să își exprime vocea, să ceară respect și să își asume partea de responsabilitate. Uneori, iubirea de părinte înseamnă să intervenim ferm. Alteori, înseamnă să facem un pas în spate, chiar dacă ne este greu, și să le spunem cu blândețe: „Sunt aici. Te ascult. Te voi proteja atunci când va fi nevoie, dar am și încredere că poți învăța să treci prin această situație”.
