Argument contra competiției

Alfie Kohn
competitiei-totul-despre-mame

Alfie Kohn știe exact de ce ar trebui să nu fim fanii competiției

Când vine vorba de problema competiției, noi, americanii, adoptăm de obicei una din următoarele poziții: susținere entuziastă și susținere profesionistă.

Conform primei posturi, cu cât ne implicăm mai mult copiii – dar și pe noi înșine – în rivalitate, cu atât mai bine. Competiția întărește caracterul și produce excelență. Conform celei de-a doua atitudini, admitem că societatea noastră a fost luată de val în goana după primul loc pe podium, că ne forțăm prea mult și prea rapid copiii să devină învingători– însă menținem convingerea că, ținută în frâu, competiția poate fi distractivă și sănătoasă.

Eu obișnuiam să fiu în a doua tabără, ca părere. Dar după câțiva ani în care am cercetat subiectul, folosind lucrări din domeniul psihologiei, sociologiei, biologiei, educației și altele, sunt în prezent convins că niciuna dintre atitudini nu este corectă. Competiția e nocivă, dar nu numai pentru că exagerăm cu ea sau o aplicăm greșit. Cel mai bun grad de competiție pentru copii este zero, iar construcția în sine “competiție sănătoasă” este de fapt o contradicție a termenilor.

Poate că sună extrem sau chiar non-american. Dar unele lucruri nu sunt rele doar în exces, ci sunt inerent nocive. Competiția, care în esență înseamnă că un om trebuie să piardă, pentru ca altul să câștige, este unul din aceste lucruri. Niciodată nu e utilă, niciodată nu e potrivită, nici la școală, nici la joacă, și nici acasă.

Gândește-te o clipă, ce îți dorești pentru copilul tău? Probabil vrei să capete o stimă de sine sănătoasă, să se accepte pe sine, să se considere practic un om bun. Îți dorești să aibă succes, să exceleze pe măsura capacității sale. Vrei să aibă relații în care să fie ocrotit și iubit. Și vrei să-i facă plăcere viața.

Foarte frumoase idealuri. Dar competiția nu doar că nu le este trebuincioasă, ci chiar le subminează.

Competitia, bună pentru stima de sine așa cum e bun zahărul pentru dinți

Competiția este bună pentru stima de sine așa cum este bun zahărul pentru dinți. În majoritatea concursurilor, cei mai mulți participanți sunt perdanți. Este evident de ce acest lucru dăunează stimei de sine. Dar nici măcar câștigarea unei competiții nu ajută la dobândirea unui caracter puternic; doar permite unui copil să se bucure, pentru moment, de răul altuia. Conform studiilor, în urma competiției, copilul ajunge să își perceapă valoarea drept dependentă de o sursă externă de evaluare: valoarea ta se definește prin ceea ce faci. Sau chiar mai rău: pe cât de mulți oameni ai reușit să înfrângi, pe atât de bun ești.

Într-o cultură competitivă, unui copil i se spune că nu-i de ajuns să fii bun – trebuie să fii mai bun decât alții. Succesul ajunge să se definească drept victorie, chiar dacă acestea sunt două lucruri foarte diferite. Chiar și atunci când copilul reușește să câștige, psihologic vorbind, este prins într-un cerc vicios: cu cât mai mult concurează, cu atât mai mult trebuie să o facă, pentru a se simți competent.

Când am accentuat acest aspect în cadrul unei dezbateri televizate, obiecțiile mele au fost considerate neimportante de către părinții unui băiețel de șapte ani, Kyle, campion la tenis, care participa și el la emisiune alături de mine. Încă de când i se pusese prima rachetă de tenis în mână, de la vârsta de doi ani, Kyle fusese obișnuit să câștige. Însă chiar la finalul emisiunii, cineva din public l-a întrebat cum se simte când pierde. Kyle a plecat capul și a șoptit : “Mi-e rușine.”

Copiii se simt mai bine în pielea lor când sălile de clasă sunt bazate pe cooperare, nu pe competiție

Asta nu înseamnă că n-ar trebui să învețe copiii ce este disciplina sau tenacitatea, că nu ar trebui să-i încurajăm să reușească sau că ar trebui să-i ferim cu orice preț de eșec. Dar pentru asta nu e nevoie să câștige sau să piardă, să înfrângă alți copii și să se teamă să nu fie ei înfrânți, la rândul lor. Copiii se simt mai bine în pielea lor când locurile de joacă și sălile de clasă sunt bazate pe cooperare, și nu pe competiție. Când lucrează cu alții, și nu împotriva altora, iar stima lor de sine nu depinde de câștigarea unui concurs de silabisit.

Copiii reușesc în ciuda competiției, nu datorită ei. Majoritatea dintre noi am învățat de mici să credem că avem cele mai bune rezultate când participăm la o cursă – că fără competiție am deveni toți grași, leneși și mediocri. E o credință acceptată de-a gata de societatea noastră. Un fals.

Există dovezi palpabile care atestă că productivitatea la locul de muncă suferă, ca rezultat al competiției. Dovezile sunt chiar mai ample în ceea ce privește climatul sălilor de clasă. David Johnson, profesor de of psihologie socială la Universitateadin Minnesota, a revizuit alături de colegii săi toate studiile pe care le-a putut găsi pe marginea acestui subiect, din 1924 până în 1980. 65 dintre aceste studii au constatat că elevii învață mai bine când cooperează, nu când concurează. 8 au constatat contrariul, iar 36 nu au găsit diferențe semnificative. Cu cât era mai complexă sarcina, cu atât mai rău se descurcau copiii într-un mediu competitiv.

Teresa Amabile, psiholog cercetător la Brandeis University, era mai interesată de creativitate. Într-un studiu, le-a cerut copiilor să facă niște “colaje amuzante”. Unii au concurat pentru premii, alții nu. Apoi, șapte artiști au evaluat lucrările copiilor. Cei care încercau să câștige au făcut colaje mult mai puțin creative – mai puțin spontane, complexe și variate — decât ceilalți.

Elevii nu învață mai bine când educația devine o luptă competitivă

Unul după altul, cercetătorii de pe tot cuprinsul Americii au constatat că elevii nu învață mai bine când educația devine o luptă competitivă. De ce? În primul rând, pentru că competiția face copiii să fie anxioși și le perturbă concentrarea. În al doilea rând, competiția nu le permite să-și ofere unul altuia talentul și resursele, ca în cazul cooperării. Și în final, în efortul lor de a fi pe primul loc, sunt distrași de la ceea ce au de învățat. Poate părea paradoxal, dar când un elev se concentrează pe recompensă (o notă de zece, o steluță aurie sau un trofeu), devine mai puțin interesat de ceea ce face. Implicit, scade performanța.

Nu înseamnă că nu putem ține cont de performanțele copiilor, doar pentru că e contraproductiv să-i forțăm să concureze unul contra celuilalt. Nu-i nici o problemă dacă le comparăm rezultatele cu un obiectiv standard (cât de repede au alergat, la câte întrebări au răspuns corect) sau cu performanțele lor de ieri sau de anul trecut. Dar, dacă chiar punem preț pe dezvoltarea intelectuală a copiilor noștri, trebuie să realizăm că nu va merge așa; nu putem transforma educația într-o întrecere.

Competiția este rețeta ostilității. Prin definiție, nu pot toți câștiga un concurs. Dacă un copil câștigă, celălalt nu poate câștiga. Asta înseamnă că fiecare copil ajunge să-i perceapă pe ceilalți drept obstacole în calea succesului său. Lăsați fracțiile sau meciurile; aceasta este adevărata lecție pe care o învață copiii, într-un mediu competitiv.

Competiția face copiii să invidieze câștigătorii, să respingă perdanții (nu avem alt epitet mai usturător în engleza americană, decât “Loser!”[1]), și să fie neîncrezător față de toți. Într-o competiție este greu să-i privești pe ceilalți drept potențiali prieteni sau colaboratori; chiar dacă nu-mi ești rival astăzi, îmi poți fi mâine.

Ceea ce nu înseamnă că întotdeauna competitorii se detestă reciproc. Dar încrederea nu-ți este ajutată când încerci să-l depășești pe cel de lângă tine; ar fi nebunesc să ai încredere în cineva care câștigă de pe urma eșecului tău. Cel mult, competiția ne face să ne privim pieziș. În cel mai rău caz, incită la agresivitate. Relațiile existente sunt greu puse la încercare, și noile prietenii sunt retezate înainte să apuce să se înfiripeze.

Copiii competitivi sunt mai puțin empatici și mai puțin generoși

Din nou, cu ajutorul cercetărilor putem înțelege efectul devastator al acestor structuri de tipul câștig/pierdere. Când copiii se întrec, sunt mai puțin capabili să adopte perspectiva celuilalt, să perceapă lucrurile din punctul de vedere al altcuiva. Unul dintre studii demonstrează clar cum copiii competitivi sunt mai puțin empatici decât ceilalți; alt studiu arată cum copiii competitivi sunt mai puțin generoși.

Pe de altă parte, cooperarea e minunată ca instrument pentru a ajuta copiii să comunice eficient, să își ofere reciproc încredere și să-i accepte pe cei diferiți. Competiția împiedică atingerea acestor scopuri și duce deseori la comportamente antisociale. Alegerea este în mâinile noastre: putem da vina pe copii când trișează, devin violenți sau retrași, sau putem recunoaște că, de fapt, competiția în sine este sursa acestor nenorociri.

De asemenea, studiile demonstrează că nici competiția dintre grupuri nu are rezultate mai bune decât cea dintre indivizi. Nu e nevoie să setăm copiii împotriva unui dușman comun, pentru a simți plăcerea spiritului de camaraderie sau pentru a avea succes. Cooperarea autentică nu necesită triumful în fața altui grup.

Nu trebuie să transformăm locul de joacă într-un teren de luptă, dacă vrem să ne distrăm. Dacă stăm să ne gândim, este remarcabil că ideea pe care le-o transmitem copiilor despre distracție constă în jocuri cu multe reguli, în care un individ sau o echipă trebuie să înfrângă pe altcineva.

Și jocurile pot fi schimbate!

Să ne gândim la unul dintre primele jocuri ale copilăriei: scaunele muzicale. La fiecare tură, se retrag un scaun și un copil, până când la final avem un învingător foarte mândru și restul lumii care a fost exclusă din joc. Vă este tuturor cunoscută scena aceasta amară, de la petrecerile de ziua unui copil; se oprește muzica și încă un copil pierde, și e forțat să iasă din joc, alăturându-se celorlalți micuți amărâți de pe margine. Așa învățăm noi să ne distrăm în America.

Terry Orlick, un expert în jocuri din Canada, a sugerat să schimbăm regulile acestui joc, și să le cerem copiilor să încapă pe un număr din ce în ce mai mic de scaune. Iar la final, am avea șapte-opt copilași care chicotesc și încearcă să se îngrămădească pe un scăunel. Toată lumea s-ar distra, nimeni nu ar pierde, nimeni nu ar câștiga.

Și asta e valabil în cazul tuturor jocurilor; cu puțină imaginație, le putem schimba în așa fel încât obstacolul să țină de sarcină, nu de alt participant sau de o echipă.

De fapt, niciunul din beneficiile atribuite sportului sau altor jocuri competitive nu necesită competiție. Copiii pot să facă destulă mișcare, fără să lupte unul contra celuilalt. Munca în echipă? Jocuri de cooperare, care le permit să lucreze împreună, fără să-și facă dușmani. Vreți să-și îmbunătățească abilitățile, vreți provocări? Din nou, e suficient un obiectiv standard sau performanțele anterioare.

Când Orlick a învățat un grup de copii regulile unor jocuri non competitive, două treimi dintre băieți și toate fetele le-au preferat pe acestea jocurilor care necesită oponenți. Dacă în cultura noastră ideea de distracție echivalează cu competiția, poate este așa pentru că nu am încercat și alternativa.

Cum pot părinții să crească un copil non-competitiv într-o lume competitivă?

Cum pot părinții să crească un copil non-competitiv într-o lume competitivă? Competiția distruge stima de sine a copiilor, dăunează învățării, sabotează relaționarea și e inutilă distracției. Dar cum să crești un copil într-o societate care încă nu realizează toate aceste lucruri?

Nu există un răspuns simplu. Însă iată un răspuns greșit: ca să poată trăi în “lumea reală”, trebuie să-ți faci copilul competitiv. Dar asta nu este de dorit – din toate motivele enumerate aici – și perpetuează otrava competiției încă o generație mai departe.

Putem învăța copiii despre competiție, îi putem pregăti pentru forțele distructive cu care se vor confrunta, dar fără să-i facem să li se alăture fără discernământ. Le putem arăta efectele competiției, așa cum le povestim și despre răul făcut de droguri sau despre neatenția la volan.

Tu vei fi cel mai în măsură să decizi gradul de compromis necesar, în așa fel încât copilul tău să nu fie lăsat pe dinafară sau ridiculizat într-o societate competitivă. Dar măcar poți lua o decizie informată. Poți colabora cu alți părinți, cu profesorii și antrenorii copilului tău, să te ajute să schimbi structurile care ațâță un copil contra altuia. Sau te poți interesa despre școlile și taberele axate pe cooperare, care încep să aibă din ce în ce mai mult succes la noi în țară[2].

În ceea ce privește reducerea rivalității și a competiției din mediul familial:

Evită să compari performanța copilului cu cea a fratelui său, a unui coleg, sau cu a ta, de când erai copil.

Nu te folosi de concursuri (“Cine șterge vasele cel mai repede?”) în casă. Fii atent la limbajul folosit (“Cine-i cea mai bună fetiță din lume?”), să nu accentueze atitudinea competitivă.

Nu condiționa niciodată dragostea sau acceptarea ta, în funcție de performanța copilului. Nu-i de ajuns să spui “Atât timp cât faci tot ce poți, dragul meu”, dacă cel mic învață că mami îl privește cu alți ochi când e mai bun decât alții.

Fii conștient de puterea posturii tale – ești un model pentru cel mic. Dacă tu va trebui să-i înfrângi pe alții, indiferent de ce spui, copilul va învăța din faptele tale. Lecția va fi cu atât mai puternică dacă te folosești de copil pentru a obține victorii prin el.

Bazele unei societăți mai bune sunt puse prin creșterea unor copii sănătoși, fericiți, productivi. Primul pas pentru a atinge ambele țeluri este să admitem că credința noastră în importanța competiției este bazată pe mituri. Putem să trăim și să ne jucăm și altfel, mai bine, atât noi cât și copiii noștri.

[1]Învins, perdant (eng). Folosit în limbaj uzual cu sens injurios, de ex. “fraiere”

[2]America (n. trad)

Copyright: Alfie Kohn/1987, traducere de Elena Irimia cu permisiunea autorului. Articolul original si notele bibliografice pot fi consultate aici.

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa