8 griji ale părinților de școlari

TOTUL DESPRE MAME
Primul an de scoala si copiii Totul despre mame

Acomodarea la scoala Totul despre mame

 

2. Iată o situație concretă, povestită de o mămică: „David, băiețelul meu, are o fire non-conflictuală și e foarte prietenos, a fost crescut într-un mediu respectuos, dar cât se poate de democratic. Aproape în fiecare zi ne povestește acasă cum doamna îl avertizează sau chiar îl pedepsește, lucru cu care el nu e obișnuit, fiind un fel de victimă colaterală, pentru că – ca un făcut! – ea nu îi vede niciodată pe cei care provoacă micile incidente. De exemplu un coleg vrea să îi dea o jucărie în oră și el e distras, și, chiar dacă refuză, nu știu cum se face că doar pe el îl aude că deranjează ora și e singurul atenționat.” Ce răspuns avem pentru mama lui David, care pe de o parte se îngrijorează că cel mic ar putea fi tratat de cadrul didactic drept ceea ce nu este și să ajungă în timp „etichetat”, iar pe de altă parte nu știe cum să îl facă pe băiețel să aibă mai multă încredere în el, să își susțină cauza și să își apere punctul de vedere, mai ales atunci când se consideră nevinovat. (Întrebat de ce nu se apără când primește atenționarea, el a răspuns: „Mi-e teamă că nu mă va crede”.)

Aceste experiențe sunt probabil cele mai dureroase pentru copil și părinte, atunci când persoana responsabilă (învățătoarea) de siguranța copiilor pare să nu-și poată exercita acest rol din varii motive. Dincolo de orice regulă școlară, consider că siguranța, dreptul la opinie și diversitatea în gândire sunt cele mai importante. În astfel de situații este indicat ca părintele, mama sau tatăl, să încerce să afle care este motivul pentru care doamna învățătoare nu-l aude pe David. Cu siguranță există un blocaj în relaționarea dintre cadru didactic și elev.

O altă ipoteză este aceea că, atunci când simțim teamă, indiferent de vârstă, apare tendința de evitare sau retragere, și probabil David, ca formă de autoprotecție, are o dificultate în a-și susține poziția. Astfel, dincolo de comunicarea cu învățătoarea, un joc de rol axat pe dezvoltarea abilităților de comunicare și asertivitate este extrem de eficient. Asta îl va ajuta pe David nu doar în relația cu învățătoarea și cu semenii, dar va deveni o abilitate socială extrem de importantă pentru tot parcursul vieții.

Cred că este foarte important ca doamnna învățătoare să nu devină „vrăjitoarea cea rea”, de care trebuie să-l apărăm pe David, deoarece, chiar dacă mintea umană ușor ar putea să construiască un astfel de scenariu, nu ajută la nimic. Riscul este acela de a crește tot mai mult rana relațională din triada elev – învățător – părinți. Dacă părinții au încercat aceste strategii și după câteva săptămâni situația nu se schimbă, atunci merită luată în calcul ipoteza unei schimbări la nivelul contextului educațional. Uneori, efectiv, nu există potrivire între elementele din sistem (elev – învățător -părinte) și decizia cea mai înțeleaptă este ajustarea sistemului.

3. Mulți părinți, ca și mine de altfel, și-au crescut copiii într-un fel mai… instinctiv și natural, îmi place mie să spun, debarasat de preconcepțiile tradiționale dovedite în timp nocive (ca pedepsele corporale, autoritarismul, dresajul etc). Din păcate, după șase ani de educație după sufletul nostru, a venit sistemul școlar cu hibele lui deja cunoscute, cu magnitudinea unui tsunami, care ne zdruncină din temelii tot ceea ce am construit armonios în acești ani. Ce să îi spunem unui copil care nu a fost disciplinat prin pedeapsă-recompensă, căruia nu i s-a dat până acum time-out, ca să-l ajutăm sa se adapteze acestui sistem specific școlii de stat?

Aceasta este o observație foarte bună și consider că acest mesaj este bine să ajungă la cat mai mulți părinți de copii preșcolari, deoarece este unul dintre efectele secundare ale unui parenting care nu ține cu adevărat seama de realitatea contextuală. Am întâlnit în ultima vreme tot mai mulți părinți care și-au crescut copiii protejându-i sau ținându-i la distanță de realitatea vieții cotidiene și care brusc se trezesc că sunt în imposibilitatea de a mai face acest lucru, deoarece la școală prezența și puterea părinților scade. Acolo un sistem mai mare influențează un sistem mai mic, așa cum probabil este și firesc să se întâmple. În astfel de situații flexibilitatea este cuvântul cheie, adică este nevoie să adaptăm cele două sisteme de viață ale copilului: familia și școala. Este benefic dacă părintele îi explică copilului că în jocuri diferite și regulile sunt diferite. Acolo unde există unul, doi sau trei copii, protecția și siguranța acestora poate fi mai ușor asigurată de către un adult, în comparație cu o clasă de 30 de copii unde este necesar ca prin reguli să dezvoltăm responsabilitatea copiilor unul față de celălalt. Cea mai mare provocare în acest caz este mintea părintelui. Dacă adultul reușește să se convingă mental și să accepte că nu mai este singurul element care conduce sistemul, atunci cu siguranță va găsi și răspunsurile potrivite ca mesajul să ajungă cât mai bine la copil.

Este ca atunci când prințul părăsește regatul pentru a-și descoperi propriile resurse, și prin noile experiențe are șansa să devină ceea ce este menit să devină. Atunci când copilul iese din cuibul familiei, fie că vrem, fie că nu, în calitate de părinți trebuie să acceptăm că puterea este împărțită, și adesea ceea ce ajută este să avem încredere în parentajul aplicat și să avem curajul de a aștepta ca roadele acestuia să apară. Cu cât învață mai repede părinții acest exercițiu de flexibilitate, cu atât mai puțin vor opune rezistență. Important de știut este că atunci când vine vorba despre siguranţa copilului, orice strategie este mai bună decât ignorarea sau indiferența.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa