Dacă devii părinte și te gândești că nimic nu se va schimba, ar trebui să știi un lucru: cel puțin liniștea ta de până atunci nu va mai fi la fel. Sunt un părinte ”târziu”, ar spune unii. Adică o femeie care a devenit mamă prima dată după ce trecuse bine de vârsta de 30 de ani. Nu voi vorbi despre avantajele sau dezavantajele care derivă de aici, ci voi sublinia un aspect pe care eu îl consider pozitiv: copiii mei s-au născut într-o eră puternic digitalizată.
Așa se face că, la nici doi ani, fiica mea știa să folosească o telecomandă, încerca să deblocheze un smartphone sau să folosească un mouse. Nu am încercat niciodată să le îngrădesc copiilor mei accesul la ultimele tehnologii – dar am luptat pentru moderație și folosire adecvată – pentru că am înțeles că aceasta este lumea în care ei vor trăi și că este important să o cunoască așa cum este ea, cu bune și cu rele. Și nu, nu mă refer doar la media.
Astăzi, un smartphone sau un computer oferă copilului acces la lumea largă mult mai rapid decât l-a avut, la aceeași vârstă, un adolescent ajuns acum la 16 ani. De aceea nu trebuie să ți se pară ieșit din comun dacă un puști de 10 ani îți vorbește despre Rusia sau Japonia doar pentru că a adunat aceste informații în timp ce își hrănească pasiunea pentru producțiile manga sau vizionând episoade din seria ”Masha și ursul”.
Copiii au putere
Să nu uităm că noi creștem adulți, nu copii, așa că dezvoltarea unei puternice încrederi de sine și a capacității de a lua decizii în mod firesc, în concordanță cu propriile dorințe și nevoi – o definiție aproximativă a autonomiei –, este o abilitate esențială pe care trebuie să o dezvolte copiii noștri pentru a putea ca, pe viitor, să cunoască și să se integreze firesc în lumea în care trăiesc.
Și, pentru că au acces la nou, copiii de azi au și putere, cu anumite limitări, desigur. Au puterea de a-și pune în valoare propria personalitate, de a reacționa la mediu – fie că acesta este familial sau extins – și chiar puterea de a surclasa unele abilități ale propriilor părinți, abilitățile de comunicare digitală fiind un bun exemplu în acest sens. Cu alte cuvinte, creștem generații mai inteligente, mai ușor adaptabile la nou, iar, dacă tu, părintele, nu ai, la rândul tău, abilitățile necesare de a-l face pe copilul tău să se folosească de puterea pe care o are strict în beneficiul lui, se poate ajunge la situații pe care noi le cunoaștem generic drept ”scăpat de sub control”.
Cu toții facem greșeli și una dintre acele greșeli în care am căzut și eu a fost să mă tem și să pun la îndoială ideea de autonomie a copiilor mei. ”Oare aceasta nu va afecta dinamica relației părinte-copil?” mă întrebam. După lecturi îndelungate și discuții cu psihologi și specialiști în parenting – inclusiv cu Laura Markham, care a fost pe 13 mai la București, unde a susțint două conferințe de excepție, organizate de Totul Despre Mame și o discuție cu cei mai importanți editori din zona de parenting, prilejuită de Danonino – am înțeles, în primul rând, că relația părinte-copil nu este suma unor strategii aplicate, ci înseamnă în primul rând conectare și a-i putea oferi copilului un sentiment de siguranță care să îl ajute să se dezvolte autonom.
Totodată, este foarte important să reușești să descifrezi care este factorul declanșator al emoțiilor copilului tău. Pentru că filtrarea și autoreglarea emoțiilor este un prim pas către autonomie pe care copilul îl face. Copilul este supărat? Este dreptul lui. Nu încerca să-l determini să poarte o mască, să îți arate că simte altceva decât în realitate. Pentru că riscă să ajungă la maturitate cu această mască pe chip. Așa că, în loc să îl obligi să își mascheze sentimentele și trăirile, învață-l să și le managerieze. Și, mai mult decât atât, oferă-i spațiul să și le exprime. Nu încerca să estompezi momentul prin propriile tale sentimente, scoțând în față proriile trăiri legate de situația în care vă aflați, spunându-i cum ar fi trebuit sau nu ar fi trebuit să reacționeze el.
Revalorifică-l pe ”De ce”
Pentru a înțelege mai bine lumea și pentru a se adapta cât mai ușor la ea, copiii au nevoie de explicații. Ca părinți, am trecut cu toții prin epoca lui ”DE CE?” repetat de câteva zeci de ori pe zi, adesea în situațiile cele mai neobișnuite pentru un adult. Acest ”de ce?” se extinde de la vârsta de 2 – 5 ani și la vârste mai mari, dobândind alte valențe. Când un copil te întreabă de ce ai luat o anumită decizie care îl implică, de regulă, nu este de acord cu alegerea ta, iar cea mai mare greșeală pe care o poți face tu, părintele, este să îi răspunzi ”Pentru că așa spun eu”. Atunci tu ești piedica în calea autonomiei lui. Când părinții se bazează pe puterea lor ca factori finali în luarea deciziilor și nu valorifică oportunitatea de dezvoltare autonomă a copilului lor, înseamnă că pun la îndoială fățiș puterea acestuia de a fi autonom. Cu alte cuvinte, ne reducem copiii la tăcere prin folosirea poziției noastre superioare în relație cu ei. ”Copiii ne ascultă pentru că au convingerea că suntem de partea lor”, spune Laura Markham. Iar ”Pentru că așa spun eu” îi confirmă copilului ceea ce știe deja: că tu, adultul, pornești de pe poziție superioară în relația cu el. Însă, dacă alegi să îi explici de ce iei o anumită decizie, deschizi mediul favorizant pentru dobândirea de către copil a trei abilități esențiale: compasiunea – oferindu-i explicații, îi arăți că îți pasă și de punctul lui de vedere și că ești dispus să îi asculți frământările cu privire la situația dată – gândirea critică – a-i spune care sunt motivele care stau la baza deciziei tale îi oferă copilului oportunitatea de a-și exersa gândirea critică.
În funcție de copil (să nu uităm că, până pe la 7 ani, dezvoltarea copiilor este stadială), acesta ar putea începe să recunoască cum tu diseci situația pentru a rezolva problema și să ajungă la concluzia că sunt importante anumite lucruri pe care el le considera lipsite de importanță. Astfel, tu părintele, îl înveți pe copilul tău raportarea la context și cum să sorteze informația, doua dinte aspectele gândirii critice de care copilul are nevoie pentru a-și dezvolta autonomia.
Nu în ultimul rând, pentru a avea un copil autonom, acesta are nevoie să știe că are dreptul să își exprime propriile emoții. Ei vor învăța astfel că pot exista situații în care opinia lor poate fi relevantă chiar dacă nu este cea dorită. Este vorba, prin urmare, de sentimentul de validare pe care îl are copilul.
Prin urmare, facilitând aceste comportamente în zona de confort a copilului, acasă, este un mod extraordinar de a-i crește autonomia.
Articolul de față face parte din campania Danonino SPUNE DA, care are ca scop încurajarea autonomiei copiilor. Campania o puteți urmări și pe Facebook.
